Ioan Rus a mai dat semnale ale unei oarecari disidenţe interne şi în alte rânduri, dar francheţea arogantă pe care clujenii i-o cunosc prea bine nu a ajuns atât de des în prime-time şi pe primele pagini ale presei de la Capitală. De data asta, opiniile sale separate capătă importanţa pe care presa o dă partidului care guvernează şi care are şanse bune să o facă şi în continuare. Gâlceava dinăuntrul USL-ului este, până la urmă, treaba noastră a tuturor. Dincolo de limbajul colorat şi relaxat al fostului ministru de interne, cu care l-a cravaşat pe Crin Antonescu aşa cum nimeni nu o mai făcuse înainte (nici chiar diabolicul dictator), este remarcabilă tăcerea complice a colegilor săi PSD-işti. Din ziua când, pe treptele Parchetului, dl. Rus a acuzat presiuni din partea celor două „fete mari", d-nii. Băsescu şi Antonescu, şeful liberalilor nu mai are zi bună. Dă clujeanul cu el de pământ fără milă, îl face clovn cu bucile rozalii, compară viaţa de partid din împerecherea USL cu „plata de la bordel", adică în avans, şi îl avertizează că din cauza grabei de a ajunge preşedinte înaintea alegerilor, ar putea pierde „foarte mult, poate chiar totul." Niciun PSD-ist nu a sărit în apărarea celui pe care, chipurile, USL-ul îl va susţine la prezidenţiale, aprobând silenţios linşarea calm-ardelenească a bietului fanfaron. Ba mai mult, cu mici excepţii, nici chiar liberalii nu s-au arătat prea agitaţi în a-i „repera" onoarea. Între timp, dl. Antonescu îşi savura zilele de extra-vacanţă, pe care şi le-a permis la început de sesiune parlamentară, că oricum lumea s-a obişnuit cu el drept chiulangiu irecuperabil. Iac-aşa, n-are decât să rămână în Italia, că nu i se va duce lipsa, decât în studiourile unde mai poposeşte uneori să-şi împrospăteze rozaliul bucilor.
Pace nu e nici în PSD. Sunt lucruri pe care dl. Ponta le-ar vrea uitate pe vecie, de pildă cum şi-a copiat ca un nedemn pungaş un doctorat de pe urma căruia a intrat în barou fluierând. Sau cum i-au dat cu flit colegii socialişti europeni când au mutat la Bruxelles reuniunea care trebuia să se întâmple la Bucureşti. Sau cum a fost ţinut din scurt de d-nii. Schulz şi Barroso la Bruxelles, când a fost să le dea explicaţii despre fibra sa democratică, atât de profundă că nici nu se observă la suprafaţă. Omul acesta nu mai are viitor politic, aşa cum nici cu trecutul nu se prea poate lăuda, iar PSD-iştii cu vechime au mirosit-o de mult. Pare ţinut acum ca baba moartă în geam, ca să vină pensia, măcar până la alegeri, să se ştie băieţii cu sacii-n căruţă şi majoritatea în Parlament, după care ori va bunăvoi să se liniştească singur, ori va fi liniştit cu mijloace specifice. Dacă greşesc, să fiu scuzat: d-lui. Rus ar putea să-i fie familiare unele tehnici de liniştire a unor colegi prea tumultuoşi.
Există front deschis şi în PNL, tocmai pe o falie descrisă de mica răzmeriţă locală de la Cluj. Tabăra Tăriceanu simte miros de sânge dinspre grupul advers, care se află şi în fruntea bucatelor în partid şi guvern. Liderul maxim a fost indestructibil câtă vreme dl. Băsescu era unica ţintă şi unicul program al întregului USL. De vreme ce tema s-a închis, iar dl. Antonescu este vinovat, direct şi indirect, de eşecul final, asta nu putea rămâne fără urmări. În plus, comportamentul psihotic al preşedintelui interimar le-a atras multora atenţia asupra inadecvării funciare a d-lui Antonescu cu funcţia prezidenţială, din postura sa de „nulitate volubilă", cum atât de inspirat îl numea Andrei Pleşu.
Vor trece alegerile şi se vor număra morţii şi răniţii. Din nou, la fel ca la referendum, nu vor exista învingători, ci doar învinşi. Dintre cei care vor purta USL-ul spre o victorie à la Pyrrhus, niciunul nu va supravieţui nemulţumirilor interne sau dispreţului venit dinspre Occident. Prea mult au reuşit să se compromită singuri, în ciuda simpatiei populare pe fondul căreia au venit la putere, cât să poată supravieţui măcar pe termen mediu. Măruntaiele propriilor lor partide deja îşi caută energiile să-i extirpe, simţind că, la fel ca peştii, şi partidele tot de la cap se împut. Cu cât mai repede, cu atât mai bine. Altfel, discursul tot mai făţiş anti-european, de care s-au lipit buimaci numai ca să se deosebească astfel de fundamentalistul euro-federalist Băsescu, ne-ar putea provoca boli mult mai dureroase. Deja jumătate dintre români cred că presiunile pentru respectarea procedurilor democratice, din partea ţărilor occidentale asupra Guvernului, nu sunt bune. Iar campania electorală, când îi apucă fierbinţeala mai aprig pe toţi băieţii cu mintea odihnită, încă nici nu a început. Cine are curajul să le spună că salariile şi pensiile le sunt plătite de statul român pe butuci (mulţumesc că mi-aţi şoptit, d-le. Rus!) din banii daţi cu împrumut taman de la cei care obligă Guvernul să respecte regulile?
Cât despre curajosul Don Quijote de Cluj, până când proiectul regionalizării şi reîmpărţirii administrative a României va rămâne doar la stadiul de mapă într-un sertar, dl. Rus ştie că tot ce poate face este să-şi creeze mici platforme de disidenţă internă, bazate pe o bine studiată spontaneitate, condimentate cu dulcele grai ardelenesc şi lansate cu siguranţa pe care o conferă acea aroganţă caracteristică. Aceea care l-a pierdut în alegerile locale din 2004. Printre oameni simpli, la o discuţie electorală, aroganţa sfidează şi îndepărtează voturile. Pe sticlă, ea este telegenică şi denotă forţă, siguranţă de sine şi caracter vertical, calităţi pe care oamenii le caută în politicieni. Dl. Rus este opusul fundamental al d-lui. Boc: vedetă semeaţă de televiziune, dar fără lipici pe teren, la skater-i şi cosaşi, bunăoară. Nu-i aşa că le-ar şade bine împreună într-un partid regional, după ce regionalizarea ar ieşi din sertarele prăfuite şi ar deveni realitate?
