În Franța, atât de năprasnic lovită, 88.000 de polițiști au fost mobilizați pentru a da de urma celor doi teroriști. Cetățenii s-au unit în durere, mulți dintre ei luând pentru o clipă numele de "Charlie", pentru ca pe urmă să manifesteze cu milioanele pe străzi. Politicienii au jurat vigilență și protecție. Forțele de ordine și serviciile de informații au cerut insistent puteri sporite. Nu numai Europa, dar în mod sigur America de Nord și o mulțime de țări care pot fi vizate de terorism au sporit măsurile de securitate și vigilența la frontiere și la intersecții...
Toate acestea, oricât ar fi de diverse sau de energice, nu sunt decât reacții. Atât emoționale, cât și instituționale. Dar noi ar trebui să privim dincolo de aceste reacții de moment. Adevărul crud este că un recent sondaj (dar dinaintea masacrului parizian) arăta că în Germania 57% din populație este împotriva islamului, iar 61% dintre respondenți consideră că această religie este incompatibilă cu valorile europene. După opinia Fundației Bertelsmann, o astfel de rată a respingerii poate fi asemuită cu antisemitismul care a otrăvit Europa în urmă cu un secol. Dar nu numai cetățenii de rând afișează o astfel de opinie; numeroasele sunt vocile din mediile politice (practic, mai toate partidele naționaliste din Europa) și universitare care expun o astfel de atitudine.
Ca întotdeauna, cele mai sonore voci vin din sectorul celei de-a patra puteri. Diversele medii de comunicare, mai ales cele incontrolabile instituțional sau politic, sunt exponente și comentatoare vizibile și urmărite constant ale opiniei publice. În acest larg context, trebuie totuşi să înțelegem că Charlie Hebdo nu era decât vârful pe care aisbergul îl ridică deasupra apei, vizibil mai ales prin specializarea sa în satiră politică și religioasă. Reţeta sa, infailibilă din vremea strămoşilor romani, era simplă: „Ridendo castigat mores" („Râzând îndrepţi moravurile"). Dar extremiştilor încruntaţi şi intoleranţi, fie ei din Franţa sau din islam, acest râs li s-a părut intolerabil şi insuportabil.
Extremismul militant nu este o invenție islamică. Toate culturile au trecut printr-o astfel de fază, inclusiv măreaţa cultură europeană. Cum altfel am putea caracterizate cruciadele sângeroase purtate de cuceritorii europeni care doreau, negreșit , să impună propria lor credință întregii planete? Cum altfel am putea categorisi sângeroasele războaie purtate în fruntariile europene doar pentru "rațiuni" religioase (apropo, cine își mai aduce aminte de catarii din sudul Franței, stârpiți fără milă până la ultimul...)? Ultimul dintre aceste războaie s-a terminat cu doar 20 de ani în urmă (sic!), în Iugoslavia, pe linia de clivaj între catolicism și ortodoxie, și a produs aproximativ 140.000 de morți. Iugoslavie în care atentatul lui Gavrilo Prinkip dădea în 1914 impulsul de pornire al Primului Război Mondial. Că veni vorba despre terorism şi rezolvarea problemelor prin forţa devastatoare a explozibililor, vă mai amintiţi, din istoria recentă, de Brigăzile Roşii, de ETA şi de IRA?
Vorbind despre fundamentalismul militant, vă mai amintiți de războiul civil din Spania (1936-1939), unde luptători exaltați din toată lumea (Ernest Hemingway și John Dos Passos fiind prezenţi acolo pentru a le imortaliza isprăvile) s-au strâns pentru a lupta în rândurile oștirii republicane împotriva opresiunii franchiste? Am înșirat toate acestea pentru a arăta că, după părerea mea, chiar dacă acoperit de straturi succesive de glazură civilizatoare, spiritul intolerant, certăreţ şi violent al extremismului este numai exilat în subsolurile conştiinţei europene, de unde aşteaptă orice ocazie pentru a ieşi la lumină. Să nu uităm că, în secolul trecut, acest spirit a făcut ca Europa să aprindă fitilul a două conflagraţii mondiale, cele mai devastatoare din istoria mult zbuciumată a umanităţii.
Au fost însă suficiente câteva decenii de pace, de prosperitate, de febrilă construcţie europeană, pentru ca locuitorii Vechii şi, deopotrivă, Noii Lumi să uite acest ruşinos trecut, şi să nu mai poată înghiţi manifestările celor care repetă, când istoria lor le-o cere, greşelile lumii civilizate. Occidentul şi-a exportat fără stavilă valorile culturale, bunurile materiale, ideile şi apucăturile în toate unghiurile planetei, însăşi triumfătorul capitalism mondial find rodul acestei contaminări culturale. În numele acestui incontestabil succes, Occidentul s-a erijat fie în jandarm inflexibil, fie în judecător părtinitor al restului omenirii.
Iar din judecata sa a făcut parte, invariabil, şi îndreptarea moravurilor prin râs. Să nu ne ascundem după deget: cu toţii am făcut, sau încă mai facem, această oribilă greşeală. Critica acidă, miştoul, caterinca, băşcălia, luatul peste picior- cu toţii le facem, în diferite forme, oricât de civilizaţi ne-am crede sau ne-am vrea. Şi atunci când necioplitul pe care l-am beştelit ne trage un pumn în nas, ne supărăm.
Desigur, se fac mari eforturi pentru ca atitudinea noastră dă fie „corectă politic". Pentru a nu răni sensibilităţile celor „de altă credinţă", în SUA se urează din ce în ce mai puţin „Crăciun Fericit" şi din ce în ce mai mult „Vacanţe fericite". Dar adevărul rămâne întreg: încă suntem prea mult Charlie. Am fost, cu toţii, Charlie. Protejarea „spiritului Charlie" face parte din valorile fundamentale ale lumii libere, în care libertatea de opinie şi libertatea de exprimare sunt apărate cu mare îndârjire. Mai rămâne să ne lămurim dacă merită ca apărarea neabătută a acestui spirit să ne pună în stare de război cu „ceilalţi".
Poate că atunci când vom învăţa să-i cunoaştem şi să-i respectăm pe ceilalţi, aşa cum sunt ei, şi în stadiul lor de dezvoltare, și cu valorile lor culturale și morale, vom fi mai puţin Charlie. Şi atunci, poate, ceilalţi vor fi mai mult ca noi.
Mihai Şerban este om de afaceri şi scriitor. Este maestru de tai chi, o artă marţială chinezească, şi face consiliere sofiologică, un concept pe care l-a inventat.
