Este de observat că “diferenţierea (Differenzierung)” a căpătat statut conceptual pentru filosofia contemporană o dată cu scrierile lui Derrida (vezi Introduction la Edmund Husserl, L’origine de la géométrie, Paris, 1974), iar pentru sociologia actuală, prin Niklas Luhmann (Funktionen und Folgen formaler Organisation, Berlin, 1964). Anterior, pe umerii lui Max Weber, Talcott Parsons a acreditat interpretarea societăţii moderne cu ajutorul conceptului de “diferenţiere funcţională” (Das System moderner Gesellschaften, Mannheim und München, 2000). Astăzi avem, în orice caz, la dispoziţie o întreagă istorie de abordări filosofice şi de abordări sociologice ale societăţilor prin prisma diferenţei şi diferenţierii, cu descrieri tot mai rafinate. Aceste abordări le-am tratat în două dintre cărţile mele anterioare (Introducere în filosofia contemporană, 2002, şi Die kulturelle Wende. Philosophische Konsequenzen, 2005), iar în alt loc (Raţionalitate, comunicare, argumentare, 1992) am argumentat pentru integrarea comunicativă a “diferenţelor” raţionalităţii.
în acelaşi timp, mai cu seamă după răsturnările istorice din Europa Centrală şi Răsăriteană, din 1989, s-a dezvoltat o vastă cercetare a identităţilor individuale şi a identităţilor colective (având în Erik H. Erikson, Identität und Lebenszyklus, 1956, paradigma). Cercetări recente (vezi Armin Nassehi, Differenzierungsfolgen. Beiträge zur Soziologie der Moderne, Opladen, 1999) s-au lansat pe ruta joncţiunii dintre abordarea evoluţiei societăţii moderne ca diferenţiere şi constituirea identităţilor, mai ales a identităţii etnice.
între timp, cercetarea diferenţei şi a diferenţierii a preluat în câmpul investigaţiei nu numai diferenţierea şi rezultatele ei, ci şi ceea ce transcende diferenţa, adică transdiferenţa. Oarecum paralel, cercetarea identităţilor a legat explicit investigarea identităţilor cu perspective universaliste. Ne îndreptăm, după multe indicii, spre captarea în termeni a ceea ce transcende diferenţele. Din acest punct de vedere, iniţiativa luată de Universitatea Friedrich Alexander din Erlangen-Nürenberg, de a tematiza “transdiferenţa”, la evaluarea căreia am participat în decembrie 2008, mi se pare salutară. Când spun aceasta, am în vedere faptul că au rămas mereu insuficient cercetate “procesele diferenţierii şi desdiferenţierii culturale”, care să permită surprinderea “transdiferenţelor” din perspective transdisciplinare, în care “diferenţa nu se depăşeşte sau dizolvă, ci – la modul ideal – se naturalizează din punct de vedere politic-practic”. Pe de altă parte, este o realitate a vieţii, cel puţin a vieţii noastre curente, împrejurarea că diferenţele sunt supuse unei continue “traduceri” şi că în comunicarea interculturală şi intraculturală se face mereu transcenderea “diferenţei”, adică legarea diferenţei cu ceea ce o depăşeşte.
Conceptul de “transdiferenţă” poate fi precizat şi folosit cu succes pentru a capta în termeni ceea ce trece, inevitabil, dincolo sau dincoace de “diferenţă”. Sunt indispensabile însă, în acest moment, elaborarea de răspunsuri la întrebările care se referă la circumscrierea “transdiferenţei” şi la relaţia cu termeni oarecum tradiţionali (“întreg”, “sistem”, “totalitate”, “integrare” etc.), precum şi aplicări ale opticii bazate pe “transdiferenţă” în analize de procese.
Am procedat, într-un volum anterior (Die kulturelle Wende. Philosophische Konsequenzen der Transformation, 2004), la examinarea tranziţiei din Europa Centrală şi Răsăriteană, de după 1989, cu ajutorul teoriei diferenţierii (Max Weber, Parsons, Luhmann) şi din perspectiva comunicării (aşa cum comunicarea în societate a fost conceptualizată cel mai recent de Habermas). în alte investigaţii (University Reform Today, 2004, şi Bildung und Modernisierung, 2005) am examinat poziţia unei instituţii, universitatea, în sistemele de înaltă diferenţiere din modernitatea târzie, cu aceleaşi instrumente teoretice şi din perspectiva comunicării.
Dar la fel de actuală, precum investigarea unor procese, este examinarea capacităţii conceptelor şi teoriilor cu care operăm atunci când abordăm spaţiul transdiferenţelor. în condiţiile pluralităţii inevitabile a abordărilor (approaches) din filosofia şi ştiinţele sociale actuale, este util să lămurim capacitatea analitică a acestora. în mod interesant, noul preşedinte al SUA, Barack Obama, a pus explicit problema schimbării abordării dominante a comunităţilor de astăzi doar pe linia identităţilor, sugerând trecerea la abordări integrative axate pe transdiferenţă, care sunt capabile de universalizare.
“Eu resping – scrie liderul american – o politică bazată doar pe identitate rasială, identitate de gen, orientare sexuală sau victimizare în general. Eu cred că mult din ceea ce afectează cetatea lăuntrică presupune prăbuşire culturală, care nu va fi vindecată doar prin bani şi că valorile şi viaţa noastră spirituală contează cel puţin la fel de mult ca PIB-ul nostru” (Barack Obama, The Audacity of Hope. Thoughts on Reclaiming the American Dream, Vintage Books, New York, 2006, p 15). Noul preşedinte american propune o nouă abordare a comunităţilor, iar Americii îi cere “să construiască pe acele înţelegeri împărtăşite care ne ţin împreună ca americani”.
