De când cu noul val al ideii de regionalizare, asemănările între Elveţia şi Transilvania merită explorate. Diferenţele sunt clare, de la suveranitate şi structură internă la nivel de trai şi grad de dezvoltare. (Dar nu e comparaţie atât de riscată precum cea dintre Elveţia şi Albania, făcută în anii '80 de Daniel Chirot.) Prima similaritate e legată de Natură, de relaţionarea cu ea şi de potenţialul turistic. Transilvania şi Elveţia au o relaţie privilegiată cu zona de deal şi de munte - într-un mod diferit. Împart o veche civilizaţie rustică şi pastorală, simplă şi practică şi cu o bună organizare, cu eficienţă şi soliditate; au (nativ sau dobândit) aceeaşi înclinaţie către o conservatoare prudenţă, calcul, moderaţie şi mult calm. Alpii nu ascund zăcămintele şi minereurile Carpaţilor; podgoriile Transilvaniei centrale au doar un mic echivalent în cele din Vaud şi Neuchâtel; concurăm în gastronomie, ape minerale, locaţii de staţiuni montane şi lacuri de mari dimensiuni. În subsol şi agricol, Natura a fost mai generoasă în această zonă, iar potenţialul de dezvoltare ar avea aici orientări mult mai diverse. Însă tocmai acele carenţe au stimulat, în Elveţia, un spirit întreprinzător pe care condiţionalităţile geografice nu l-au făcut atât de necesar în Transilvania. Aceasta, fireşte, cu consecinţe economice. Dar între Apuseni şi centrul Elveţiei pre-alpine, între Alpii Transilvaniei şi Alpii helvetici similarităţile sunt atât de mari încât stai să te întrebi de ce regiunile de dezvoltare din Transilvania nu înţeleg să se asocieze, dincolo de ‘priorităţile' guvernelor, pentru a-şi completa infrastructura rutieră cu care să-şi fructifice avantajele turistice. (Se numeşte colaborare regională extinsă.)
Fără structură statală comparabilă, Transilvania şi Elveţia au pe teritoriul lor comunităţi etnice, culturale şi religioase diferite : germanice şi latine (franceze, italiene şi romanşe) de-o parte, latine, maghiare şi germanice de alta. Statul elveţian a fost cel care, prin patru comunităţi (trei la origine), a găsit instrumente de conlucrare într-o formulă confederală neutralizând vehemenţa spiritului naţional(ist), atât de viu în Europa în ultimii 200 de ani. Statul primează, nu etnicitatea, într-un angrenaj egal de drepturi şi obligaţii ale părţilor, menit să reunească interesele celor trăind între Leman şi Konstantz. Trei comunităţi împărţit-au cândva şi lumea transilvană, până când voinţa politică a unui regim totalitar a modificat profilul zonei. Comunitatea germană e azi profund diminuată după exodul din anii '60-'90, dar a rămas activă în imaginarul colectiv şi foarte vie în identitatea Celor-Şapte-Cetăţi, cu o amprentă culturală de neşters. În schimb, puterea politică şi religioasă nu a corespuns, în interiorul Carpaţilor, realităţilor etnice de-a lungul istoriei - ceea ce nu a făcut statul transilvănean disfuncţional, dar l-a lipsit de implicarea şi forţa pe care dominanta comunitate românească ar fi putut-o aduce, şi din care ar fi beneficiat, în cele din urmă, şi Coroana de care aparţinea Transilvania istorică. Preferinţa etnică e încă vie, nemulţumirile uşor de aprins, scandalizante şi inutile într-o Europă care a încetat să se mai lase convinsă de argumente naţionaliste. Aici, gândirea elveţiană rămâne exemplară (inclusiv pentru capitalele europene).
(Şi, fie spus, amândouă, Transilvania şi Elveţia, au o civilizaţie urbană forjată după tiparele burgurilor germanice, cu un destin interesant de similar: oraşele au ajuns centre bine diferenţiate, cu o conştiinţă de sine patriciană, ancorată în istorie şi în succesul local. Cei care cunosc mai adânc societatea din Zürich, Geneva şi Basel aproape că pot recunoaşte părţi din spiritul burgurilor de acolo în societatea din Cluj - şi nu numai -, oraş unde mizele economice, sociale şi politice sunt suficient de mari pentru a da naştere unor vârfuri ilustrate prin coeziune socială proprie şi leadership socio-economic. Dar asta e o altă poveste.)
Oricât ar fi de recuperat, construit şi reeducat, comparaţia Transilvania-Elveţia rămâne atractivă, relevând calitate şi potenţial. Mai trebuie devenire. E interesant cum străinii ne observă avantajele pe care se poate edifica, chei de boltă într-o economie bine gândită, în timp ce majoritatea societăţii româneşti preferă să le devalueze până la insignifianţă. Cineva tânăr în anii '20-'30 îmi spunea că România e o capodoperă împiedicată să se împlinească. Îl cred. Dar de data aceasta nu inamici străini ar fi de vină, ci doar noi.
