Cum adică, faptul că umanitatea a ajuns să trăiască atât de îndestulat, într-o lume în care totul curge înspre om și nevoile sau poftele lui, în care ritmul acestei curgeri este dat nu de ciclurile sau de limitele naturii, ci de spirala mereu crescândă a „nevoilor" omenești, poate fi considerat un dezastru?! Da, fiindcă, în plan material, prezența omului pe suprafața planetei a trecut, în doar două secole, de la stadiul de utilizator prietenos, la stadiul de factor distructiv major. Da, fiindcă pe plan moral nimic nu este mai dăunător decât isteria de a inventa noi nevoi omenești, pentru a justifica conceptul dement al creșterii economice prin stimularea consumului.
Și uite-așa reușește omenirea să încurce ițele ecosferei planetare. Dacă luați un manual de școală sau căutați pe net, veți vedea că în trecutul Terrei, documentat prin strădania geologilor, s-au succedat ere, perioade și epoci care au durat miliarde și sute sau zeci de milioane de ani. Conform clasificării oficiale, epoca în care trăim este numită Holocen și a început cu 11.700 de ani în urmă. Pe diagramele cumulative ale timpului geologic, infima sa durată apare doar ca o linie subțire. Cu toate acestea, având în vedere schimbările majore pe care omenirea le produce la suprafața planetei, tot mai mulți savanți vorbesc cu insistență despre instituirea unei noi epoci geologice, numită Antropocen („Epoca Omului"). Există chiar un Grup de Lucru Antropocen, un colectiv de 37 de experți internaționali, care, în 8 ianuarie 2016, a publicat în revista „Science", un amplu studiu menit să demonstreze necesitatea instituirii unei noi epoci, care să poarte numele rostit pentru întâia oară de Paul Crutzen în 1995. Ceea ce atunci părea o butadă simpatică a devenit o realitate îngrijorătoare: urbanizarea, agricultura și activitățile industriale aduc grave deteriorări solurilor, apelor și pădurilor naturale; compoziția chimică a atmosferei este sensibil schimbată, antrenând mult-temutul efect de seră; biodiversitatea este grav afectată, fiind voci care vorbesc despre o nouă extincție în masă a viețuitoarelor pe Terra. Omenirea a devenit o adevărată tumoare: cantitatea de beton produsă în ultimii 20 de ani ar acoperi fiecare metru pătrat al planetei cu 900 grame de beton; producția de aluminiu a crescut cu 98 la suta din 1950 încoace; producția anuală de mase plastice echivalează cu greutatea întregii omeniri, iar o bună parte din ea ajunge ca atare în mediul natural, mai ales în oceane, unde produce adevărate hecatombe sângeroase în rândurile viețuitoarelor.
În ciuda milioanelor de savanți cu idei strălucite și atitudini înțelepte, în ciuda indivizilor și organizațiilor care se erijează în apărători ai planetei și al drepturilor ei, omenirea - luată în ansamblul ei - nu este cu nimic mai deșteaptă decât o cultură de microbi într-un vas de laborator sau o tumoare canceroasă într-un organism vulnerabil: crește până la epuizarea tuturor resurselor disponibile, după care dă ortul popii, eventual antrenând și moartea organismului gazdă. De fiecare dată când reprezentanții autorizați ai omenirii s-au angajat să facă ceva pentru sănătatea leagănului nostru planetar, rezultatul a fost un fiasco strălucit. Consumul de resurse naturale crește exponențial, pentru a hrăni poftele ultimilor sosiți la marele ospăț al prosperității și pentru a întreține sensibilitățile celor care demult s-au cocoțat acolo. Dacă în urmă cu 20 de ani omenirea consuma mai mult decât putea reînnoi planeta începând cu luna octombrie, acum acest indicator fatidic este plasat, foarte îngrijorător, la jumătatea lunii august. Toți politicienii lumii (mai puțin Jose Mujica, voce firavă între ei) și acoliții lor, statisticienii, își storc creierii pentru a scoate din pălăria de magician un procent, cât de mic, de creștere. Până una-alta, o scădere de două procente a creșterii economice din China duce la prăbușirea în lanț a burselor pe întregul mapamond...
Ce fel de lume nebună este aceasta? Să nu fim mândri că suntem atât de importanți și de vizibili, încât să dăm numele speciei noastre unei epoci geologice! O astfel de mândrie este aidoma cu mândria calpă a unui omuleț neînsemnat, care este mândru că și-a găsit numele în cartea de telefoane. Sau, mai trist, aidoma mândriei unui ucigaș a cărui crimă a acaparat prima pagină a canalelor de știri. Da, mânată mai întâi de temeri, pe urmă de pofte și ambiții, omenirea a triumfat asupra naturii. Păcat! Destul de curând, omenirea va înțelege că nu a existat nicicând un triumf mai păgubos.
