Uciderea Parlamentului bicameral, uciderea democraţiei

Îmi este, trebuie să mărturisesc, tot mai greu să asist, pe de o parte, la încercările disperate de a mutila şi umbra de democraţie care s-a putut construi în România după 1989, iar, pe de alta, la un imens fariseism şi la neruşinarea celor care simt în ceafă răsuflarea rece a stafiei care îi anunţă că urmează să scape forţat de toate privilegiile.

 Observ că pe noi, românii, Dumnezeu ne scapă de marile catastrofe politice abia înainte cu câteva secunde ca toată suflarea spaţiului carpato-danubiano-pontic să realizeze ce imens necaz ar fi putut să ne ucidă. Mă refer aici la încercarea dlui Băsescu de a distruge chiar “inima” acestei democraţii, în numele căreia, de-a lungul a mai bine de cincizeci de ani, mulţi oameni au murit, de la eroii universului concentraţionar şi până la cei care au ieşit cu pieptul gol în faţa gloanţelor, în decembrie 1989. Nu putem înţelege ce se întâmplă azi dacă nu reuşim să scrutăm propria istorie, aşa că e suficient să deschidem cartea şi să vedem cum a început uciderea democraţiei româneşti în 1947. Atunci, ultima piedică în calea comuniştilor a reprezentat-o regele, forţat să abdice la 30 decembrie 1947.

 

Actul abdicării forţate a fost realizat de către Petru Groza şi Gh. Gh. Dej. Dar nici unul dintre aceştia, ca cetăţeni români şi supuşi monarhiei constituţionale, nu putea înainta regelui această “cerere” de abdicare, întrucât abrogarea nu se putea face decât printr-un act democratic,  presupunând consultarea poporului prin plebiscit. Regele a povestit într-un interviu (pe care-l citez din cartea extraordinară a d-nei Camelia Pop – “Preoţia în spaţiul concentraţionar”): “într-o chestiune ca abdicarea, trebuie întrebată ţara, ea fiind singura în drept să hotărască dacă este cazul sau nu să fie modificată Constituţia”.

 

 într-un limbaj impertinent, Groza i-a răspuns regelui  că : “Ţara a fost învăţată să vă iubească. De acum o s-o învăţăm să ne iubească pe noi!” Cutremurător, nu e aşa? Ce anume a însemnat înlăturarea brutală a garantului democraţiei, regele, poporul român a avut posibilitatea să constate pe pielea lui mai bine de 40 de ani! Faptul că preşedintele Băsescu şi Guvernul au omis intenţionat să organizeze dezbateri publice şi, mai ales, să informeze corect populaţia ce înseamnă renunţarea la Parlamentul bicameral, când chiar Comisia Prezidenţială alcătuită în acest scop (al cărei verdict există încă pe site-ul Preşedinţiei!) recomanda să nu se treacă la parlamentul unicameral, este, mai mult decât evident, comparabil cu actul îndreptat împotriva regelui.

 

 Putem compara perfect situaţia de atunci cu cea de acum, mai ales că amândouă vizau acelaşi obiectiv: distrugerea democraţiei României. Să ne amintim mai departe, împreună cu dna Camelia Pop: “în vederea instaurării regimului stalinist totalitar, Partidul Muncitoresc Român a luat câteva măsuri: A IMPUS ABROGAREA ADUNĂRII DEPUTAŢILOR şi a proclamat înfiinţarea MARII ADUNĂRI NAŢIONALE!!!!!! Conform noii Constituţii a Republicii Populare Române, Marea Adunare Naţională, instituţia legislativă, avea în “prezidiu”, compus dintr-un preşedinte, un secretar şi 17 membri.” Tare democraţia, nu?

 

Dar nu doresc să mă lungesc şi, în final, vreau doar să vă rog să vă aplecaţi cu mare atenţie asupra unui “amănunt” care, tradus în limbajul de azi al celor fascinaţi de reinstaurarea unui regim dictatorial (adus cu grijă la cotele actualităţii), va arăta cumplit! Noua constituţie comunistă, care a urmat abrogării Parlamentului democratic în 1948, prevedea “drepturi şi libertăţi cetăţeneşti”, care erau acordate cu condiţia ca acestea SĂ NU FIE îNDREPTATE îMPOTRIVA ORDINII DEMOCRATICE STABILITE PRIN CONSTITUŢIE!

 

Dat fiind faptul că dl preşedinte se arată şi el, asemenea comuniştilor de ieri, nemulţumit de Parlamentul bicameral şi chiar doreşte altă Constituţie, care să-i dea mai multă putere, mă întreb şi Vă întreb cam ce drepturi şi libertăţi vom mai avea, în viziunea unei viitoare Constituţii, dacă ar exista o nouă “Mare Adunare Naţională”