Un anti-occidental la Casa Albă. Relații proaste cu europenii şi canadienii, laude pentru Kim cel „foarte talentat şi iubitor de popor” și interes pentru Putin

„Occidentul” nu a fost niciodată doar o etichetă geografică lipită peste cele două maluri ale Atlanticului, ci în primul rând o alianţă a civilizaţiilor liberale, progresiste, a societăţilor deschise şi comerţului liber împotriva regimurilor autoritare, criminale şi agresoare, împotriva închiderii politico-economice, protecţionismului, privării de drepturi şi libertăţi individuale, împotriva injustiţiei şi regimurilor de teroare, împotriva sistemelor de organizare care au practicat cultul personalităţii liderului şi şi-au asuprit propriile popoare.

• Prin toate atitudinile şi direcţiile de acţiune menţionate mai sus, Occidentul şi-a dovedit în timp superioritatea morală, politică, economică, tehnologică, militară, culturală, educaţională etc., fiind însă, înainte de orice, un spaţiu al libertăţii şi un adversar constant al dictaturilor;
• Deşi originare intelectual şi cultural în Vestul Europei, cu precădere în Marea Britanie, valorile, principiile şi ideile care au animat începând de la sfârşitul secolului al XVIII-lea Occidentul şi progresul umanităţii şi-au găsit, după 1918, principalul promotor în prima Mare Putere politică şi economică a lumii, Statele Unite ale Americii, devenită la sfârşitul Primului Război Mondial portdrapelul Occidentului, globalizării şi susţinerii valorilor democratice şi liberale în întreaga lume;
• Aşa am cunoscut America, cu această idee liberală şi universalistă despre America am crescut noi, generaţia noastră şi am parcurs, în vremea studenţiei, lecturile fundamentale ale democraţiilor liberale. Acestui concept-sinteză al Occidentului îi datorăm paradigma formatoare pe baza căreia s-a întemeiat crezul politic consensual al generaţiei universitare a anilor 90, ajunsă astăzi la vârsta de mijloc, generaţie care a visat şi şi-a îndeplinit visul integrării României în spaţiul politic, economic şi cultural occidental, chiar cu slăbiciunile şi regresul pe care le observăm în politica de astăzi;
• Stupoarea este cu atât mai mare să vedem astăzi locatarul de 72 de ani de la Casa Albă, un grobian în politica lumii civilizate, rupând relaţiile tradiţionale cu partenerii europeni, distrugând G7 şi chemându-l înapoi pe Putin, punând sub semnul întrebării NATO, intrând în război comercial cu Uniunea Europeană, Canada, Japonia şi Australia, şi, cel mai şocant, dând mâna cu Kim Jong un şi lăudându-l greţos, cu atribute pe care nu le-a adresat niciunui lider democrat occidental: „un lider foarte talentat, care-şi iubeşte foarte mult ţara”;
• Cum îşi poate iubi ţara un dictator care-şi înfometează poporul şi îl ţine prizonier în cuşca unui regim criminal, şi cam ce talente are acest dictator?, iată două întrebări la care aşteptăm răspuns de la tot mai ciudatul preşedinte american. Şi ar mai fi a treia, pe care mi-e greu să o şi pronunţ: „garanţii de securitate” pentru regimul Kim Jong un? (conform Acordului semnat). Chiar aşa, împotriva cui? De exemplu, împotriva propriului popor care ar putea aspira la un moment dat la libertate, cerându-i dictatorului să plece? Împotriva Japoniei sau Coreei de Sud? La fel de serioase sunt oare şi garanţiile de securitate acordate României, ca cele pentru regimul lui Kim? Atunci trebuie să ne gândim foarte serios la ce mai înseamnă astăzi „garanţii de securitate” în limbajul preşedintelui Statelor Unite ale Americii. Este un tablou deprimant, pe fondul căruia Uniunea Europeană pregăteşte lansarea controversatului Fond European al Apărării, încă un cui bătut în coşciugul NATO, sicriu frumos lustruit, aflat acum în producţie, la „tâmplărie”, deopotrivă la Bruxelles şi Washington.

*

Despre inutilitatea devastatoare şi chiar caracterul contra-productiv al „summitului istoric” Trump-Kim, care-l „legitimează” internaţional şi îl întăreşte extern şi intern pe acesta din urmă, am mai scris, ca şi despre scepticismul puternic pe care îl am faţă de perspectiva denuclearizării Coreei de Nord comuniste.

Experţii nucleari ale căror opinii le-am citit zilele acestea spun că, şi dacă ar exista bunăvoinţă politică la Phenian, denuclearizarea nu ar fi tehnic posibilă înainte de 10-15 ani. Eu cred că mai degrabă niciodată, în condiţiile acestui regim. În schimb, Kim, China şi Rusia vor presa puternic pentru anularea sancţiunilor economice, în maxim un an, şi acordarea de facilităţi financiare, comerciale şi investiţionale regimului comunist din Nord, în schimbul câtorva gesturi simbolice care mimează începutul denuclearizării, intens mediatizate. Teatru ieftin şi beneficii numai pentru dictatura lui Kim Jong un. Ca să ne înţelegem, evident că nu susţin un război, şi cu atât mai puţin unul nuclear, dar Kim nu ar fi folosit arma nucleară, pentru că nu-şi doreşte sfârşitul politic şi fizic. Era doar moneda lui de schimb. Genul lui de îndoctrinare nu este acelaşi cu al teroriştilor fundamentalişti islamici, care cred că nu au nimic de pierdut. Kim nu se detonează singur. Kim iubeşte puterea pe care o are şi pe care vrea să o menţină.

Dar Trump este obsedat să facă lucruri senzaţionale, fără precedent, să uimească lumea, să se deosebească fundamental de preşedinţii americani care l-au precedat, de la George Washington încoace, şi să intre în istorie. Şi chiar reuşeşte. Într-adevăr, nu este ca cei de dinaintea lui, înţelept, vizionar în sensul bun şi inspirat, promotor al libertăţilor şi al alianţelor cu cei compatibili cultural şi politic. A fost şi a rămas un showman pentru gusturile îndoielnice ale americanilor mediocri, convins că joacă la nivel politic în scena finală din emisiunea „Ucenicul”, concediindu-i scurt pe Angela Merkel, Macron şi Trudeau, dar oferind ceva „senzaţional” acolo unde te-ai aştepta cel mai puţin şi unde nimeni nu a reuşit. Orice psiholog poate explica uşor de ce „complexul de superioritate” este, în fapt, doar o expresie a unui „complex de inferioritate”.

Eşecul ideii de denuclearizare a regimului comunist din Coreea de Nord va deveni evident în anii următori, dar nu asta este ideea principală de astăzi. Ci destructurarrea Occidentului, în sensul celor prezentate în punctajul iniţial. Ceea ce nu au reuşit marii adverari ideologici din URSS, China, Europa de Est, Coreea de Nord şi Cuba, de peste şase decenii, ar putea reuşi Trump în câţiva ani, convins că face bine ceea ce face şi că lumea ar trebui să îl aplaude.

Îndepărtându-şi aliaţii naturali europeni şi lăudându-l greţos pe Kim Jong un, sau cerându-l pe Putin înapoi la masa Marilor Puteri, de unde a fost exclus după anexarea Crimeei, Trump ne lasă pe toţi cei care iubim America şi ceea ce a însemnat această ţară pentru succesul ordinii liberale globale actuale cu gurile căscate, într-o uimire cu adevărat fără precedent, aşa cum îi place lui. Nu ştim cât de departe s-ar putea duce faptele lui Trump, sau e doar gura care i-o ia înainte (tipic pentru fanfaroni), dar nu am vrea să aflăm limitele politice ale acţiunilor lui Donald Trump asupra Occidentului. Ar fi mult mai simplu şi mai bine pentru toată lumea, în primul rând pentru americani (care, se va vedea, nu vor avea nimic de câştigat din războiul comercial cu lumea liberă şi nici din prietenia cu talentatul Kim), ar fi deci mult mai simplu ca, pe 3 noiembrie 2020, naţiunea americană să aleagă un alt preşedinte, indiferent dacă republican sau democrat.