Ar fi miliarde de motive de bucurie, pe care ni le reamintesc obsesiv toţi comercianţii, operatorii de telefonie mobilă, băncile, asigurătorii, primarii, viceprimarii şi şefii. Primim vouchere de cumpărături, bonusuri la abonare, bonuri de masă sau prime subţirele dintr-o brumă de capital rămasă prin vistieria aerisită a angajatorului, felicitări de la edilii scăpaţi ca prin minune de zornăitul metalic al cătuşelor, pe 1/8 din pagină color, care încep invariabil cu veşnicul clişeu "Fie ca...", difuzoarele ne îndeamnă să iubim, să consumăm tot, să mâncăm şi să bem până la ultima picătură de energie, ca şi când ar fi ultimul Crăciun de pe lumea asta. Sunt simptomele unui aranjament ideologic la care am tânjit o istorie întreagă: capitalismul de consum. Cu toţii suntem prinşi într-un vârtej în care jucăm cel puţin unul din cele două roluri fundamentale ale pieţei: vindem sau cumpărăm. Marfa: fericirea.
Piaţa fericirii este o piaţă ca oricare alta. În acest moment, intervine preşedintele Traian Băsescu şi ne spune: "A apărut cel mai tare politician al lumii: Piaţa. Nu am auzit, în ultimele luni, politicieni care să vorbească despre ce-i de făcut pentru popoarele lor, care este situaţia financiară a celor care i-au ales, toţi încearcă să satisfacă cererile pieţei". Puţin mai încolo, a încercat să creioneze şi o soluţie, de o naivitate înduioşătoare: "Acest conflict piaţă-politicieni trebuie să înceteze printr-un armistiţiu pe 3, 4, 5 ani", deoarece Piaţa nu îi poate omorî pe cei care i-au oferit cel mai mult, adică guvernele. Brusc, mi-am adus aminte de o ştire recentă, cu o amendă de 150 de lei pe care Consiliul Judeţean Cluj a aplicat-o celor de la Bechtel pentru că nu au respectat autorizaţiile de construcţie la autostradă, au făcut praf drumul de la Gilău spre Buru şi acum CJ a trebuit să-l repare pe barba sa. Întâi, am crezut că nu văd bine suma, apoi mi-am dat seama că mai mult de atât nu se putea face.
Aşadar, era unul dintre ultimele cadouri pe care statul român le mai are de făcut unui mare emisar al Pieţei. Dl. preşedinte vorbea în perfectă cunoştinţă de cauză. Alţi emisari ai Pieţei au primit suite de cadouri din partea statului român. OMV a primit pe bani de ţigări o treime din rezervele strategice de gaze ale României, plus o reţea de benzinării, rafinării şi facilităţi de producţie industrială. Kronospan primeşte unde verzi să construiască fabrici de cherestea fără autorizaţii de mediu şi premii în competiţii ecologiste organizate sub egida Ministerului Mediului, deşi este unul dintre poluatorii cei mai lipsiţi de scrupule din întreaga industrie românească (scandalul fabricii de formaldehidă de la Sebeş este de notorietate, deşi compania s-a străduit din greu să-l ascundă sub preş). Există şi exemple de un absurd comic, în care prozaicul se împleteşte paradoxal cu poeticul: Gigi Becali a făcut un schimb de terenuri cu armata, păgubos pentru partea publică a afacerii, spun procurorii. Fostul cioban spune, pentru cine mai are timp să-l asculte, că, dimpotrivă, el este cel păgubit, dar e mulţumit cu situaţia, pentru că terenul primit avea o valoare sentimentală şi că astfel a reuşit să-şi ducă şi el oile la păscut lucernă, după ce multă vreme acolo nu avea acces decât un alt cioban, "pe felie" cu generalii din armată.
Exemplele sunt cu miile. Din toate observăm că emisarii Pieţei ies în câştig, în timp ce statul rămâne de fazan, sistematic. A ne păstra în această dimensiune a conflictului dual dintre state şi Piaţă este o reducţie facilă şi greşită. În spatele oricărei companii din Piaţă se află un CEO, o sumă de directori de top, de vreo câteva ori mai mulţi directoraşi mijlocaşi şi altă puzderie de directori cărători de mapă. În general, câştigurile lor sunt direct proporţionale cu câştigurile companiei şi, după cum bine bănuiţi, cu pierderile statului. La fel ca în legile fizicii, unde nimic nu se pierde, ci totul se transformă, şi aici câştigul unuia interesat de profit se face pe spezele partenerului public, o entitate ambiguă care trebuia să poarte un nume: statul. Cu cât statul o ia mai des în barbă, cu atât reprezentanţii săi o duc mai bine, conform unui aparent nou paradox, care merită explicat doar minorităţii suedeze din România, care nu a dat niciodată şpagă la doctor, nici nu a auzit de corupţie decât în tratatele groase de drept penal, scrise cu mult talent retoric de avocaţi de succes.
Vorbim şi scriem să ne aflăm în treabă, d-le preşedinte, de parcă încă nu am fi aflat că noţiunile aseptice precum Statul sau Piaţa ascund tot oameni. Oameni cu mâini, picioare şi limuzine sub fund, care cu greu îşi ascund bunăstarea şi dispreţul pentru cei mai puţini norocoşi în viaţă sub masca unor cearcăne contrafăcute. Viaţa este scurtă pentru noi toţi, pe Piaţa Fericirii marfa este limitată, banii cu care se tranzacţionează (orice ar zice unii sau alţii) nu se tipăresc de oricine cu tuş ieftin pe hârtii A4, iar compromisurile de care amintiţi sunt iluzii de amorţit raţiunea. Poate că e mai mult decât nimic. Dar, sub oblăduirea unor "pieţari" nesătui, duşmani de convenienţă cu gemenii lor monozigoţi, politicieni şi birocraţi de vârf, viitorul spre care ne îndreptăm va fi guvernat de aceeaşi goană nebunească a lor, umăr la umăr, spre aceeaşi cantitate limitată de fericire.
Pentru noi, ceilalţi, rămâne soluţia care s-a aflat la îndemână de când lumea: să ne căutăm fericirea în lucrurile simple. Să ne strângem alături de cei dragi în jurul mesei, să umblăm din casă în casă şi să ne vestim marea veste a faptului că am reuşit să mai adunăm un an la viaţă. Să ne amintim de vârsta noastră de aur, când fericirea ne era un dat al sorţii şi nu trebuia să-l tocmim cu nimeni. Să ne facem cadouri din inimă, doar de dragul de a ne dărui puţin celorlalţi. Aşa şi numai aşa vom ajunge la compromisul salvator: acela de a afla fericirea dincolo de un sistem meschin al jocurilor de putere care ne fascina pentru că-l confundam naivi cu "Nu te supăra, frate!". Dincolo de Pieţe, acolo unde fericirea este la superofertă.
