Un fenomen nou: intelectualul neafiliat

Problema lor a fost numărul și ponderea și, mai ales, vizibilitatea și influența în spațiul public. Cei mai mulți dintre ei sunt discreți, dacă nu chiar tăcuți, de multe ori, aliniați cuminți în „spirala tăcerii", fără voce, singuri uneori, nemulțumiți și poate ușor speriați. Dar, cu siguranță, nu despre ei e vorba aici.
Vorbim despre o categorie de intelectuali prezenți în viața publică în ultimii 20 de ani, implicați în problemele țării, activi în societatea civilă, iar unii chiar în câmpul de vârf al acțiunii politice. În orice caz, sunt intelectualii importanți, proeminenți, influenți și care ocupă, practic, întregul spațiu public destinat acestei categorii. Iar aceștia au fost, mai tot timpul, partizani politic, apăsat părtinitori, subiectivi în pozițiile exprimate, iar câteodată, oportuniști și lacomi, amatori de funcții, privilegii și bani. Dar, probabil, au fost și cei mai interesanți ca imagine și prestație, iar contextul istoric, al unei tranziții inedite, a fost un element favorizant.

Istoric vorbind, după 1989, intelectualitatea românească, în partea ei vizibilă, vocală și manifestă, a trecut prin câteva momente de cumpănă și cotitură. Prima poziționare importantă a fost una anticomunistă, opoziționistă, ce a plasat intelectualitatea, alături de o parte a presei, în condițiile unei opoziții de partid foarte slabe, ca vârf de lance și sursă de credibilitate în opinia publică. Era vremea înființării GDS (Grupului pentru Dialog Social) și a presei de atitudine, de prestigiu și influență. Ei se considerau și erau, de fapt, partea progresistă și reformistă a societății, dar ajunsă inevitabil în partea dreaptă a spectrului politic, în contra puterii PSD (PDSR)-istă care era asimilată stângii neocomuniste/postcomuniste. E de semnalat consensul ce a existat atunci și care a făcut elita politică PSD-istă să se plângă de lipsa totală de adeziune a intelectualilor. Victoria în alegerile din 1996 a Convenției Democratice din România (CDR) a consolidat această poziție și a deschis ușa puterii unora din reprezentanții acestei categorii. Pe de altă parte, eșecul parțial al guvernării CDR, sentimentul de neputință și inutilitate, culminând cu retragerea din vârful politicii a unui reprezentant important (Emil Constantinescu), a descumpănit și derutat o bună parte dintre intelectualii români, puși în situația jenantă de a alege, în turul doi al alegerilor prezidențiale din 2000, între Ion Iliescu și Corneliu Vadim Tudor. Guvernarea Năstase (2000-2004), foarte severă și austeră pentru presa și intelectualitatea de opoziție, a înrăit lucrurile, radicalizând atitudinile și pozițiile.

Fisura din rândul intelectualilor din România s-a produs după alegerile din 2004 și, mai ales, după ieșirea PDL de la guvernare (2006) și susținerea guvernării PNL de către PSD-ul lui Mircea Geoană. Dosarul „marii schisme" e mai gros, dar o filă importantă o reprezintă Raportul prezidențial de condamnare a comunismului (2006), ordonat și asumat de Traian Băsescu, în spatele căruia s-a cristalizat o grupare nouă sub numele de „intelectualii lui Băsescu". Unii au caracterizat această nouă poziționare drept luciditate, alții i-au spus pragmatism sau chiar oportunism, iar alții au catalogat-o drept „nevoie de jupân" sau „găsirea stăpânului". Cert e că, în spațiul public, această facțiune a devenit majoritară, vocea cea mai puternică, și a rămas așa până în ziua de astăzi. Oricum, ne aflăm în fața unei paradigme noi, provocatoare și interesante ca obiect de studiu. Era pentru prima dată când intelectualii se grupau după alte reguli, „anticomunismul" căpăta alte fațete, iar argumentele nu mai erau obiect de monopol. Intelectualitatea potrivnică lui Traian Băsescu a intrat în minoritate și, vreme de câțiva ani buni, într-o asumată „spirală a tăcerii", înghițind în sec și cedând, în mod evident, prim-planul. Alegerile parlamentare din 2008 și cele prezidențiale din 2009 au păstrat acest trend, accentuând polarizarea și intoleranța, atât din rândul intelectualilor, cât și din rândurile mai largi ale populației, generând, în fapt, unul dintre cele mai dăunătoare fenomene ale acestor ani.

Așa-zisa „lovitură de stat" și referendumul din 2012, de suspendare a președintelui, multiplele controverse din jurul său și, mai ales, alegerile din același an, au distrus „mitul invincibilității" lui Băsescu și au produs primele fisuri chiar în grupul său de susținători intelectuali. Totodată, a prins „curaj" și consistență minoritatea antibăsistă, a cărui etichetă pro-pesedistă, justificată sau nu, se lăsa încă greu dezlipită. De curând, având ca un reper mitingul pro-Pleșu, a mai căzut, zic eu, o perdea, căpătând contur tot mai clar un nou tip de intelectual: cel care a dezavuat „domnia" lui Traian Băsescu, dar, în egală măsură, detestă „programul" politic al Antenei 3 și anexele sale. Pare greu de crezut, pare greu de acceptat, imposibil de „digerat" pentru unii. Dar aceste voci sunt tot mai puternice și mai credibile și ar putea fi tot mai numeroase.

Știu, ar fi mai convingător să dau nume. Dar, o demonstrație de nume și nu de principii, s-ar fi transformat sigur în altceva.