Un hacker român îndrăgind vânătoarea...

Un hacker a spart conturile de Facebook ale câtorva “vedete” feminine din lumea mondenă românească.

"Fumul mic", căci acesta e numele "de scenă" al delincventului, a intrat în corespondenţa respectivelor şi a citit-o. Dar nu numai atât. A citit-o şi a făcut sau o va face, parţial ori în totalitatea ei, publică. Până aici, nimic extraordinar. Jigodii de tot felul încearcă pe toate căile şi în toate felurile posibile să facă acest lucru cu fiecare dintre noi, prin "contact direct", în viaţa de fiecare zi. Se insinuează, de cele mai multe ori, parşiv în intimitatea noastră, citind, la lumina unor false făclii, file întregi din existenţa noastră cea mai intimă, ca apoi, dându-şi arama pe faţă, să ne trădeze în modul cel mai abject. Cu siguranţă că o astfel de întâmplare poate să genereze cel puţin un gând sau o atitudine prin alăturarea ei cu altele de acest fel sau asemănătoare ale celor mai mulţi dintre noi.

Pe mine, personal, situaţia difuzată de marile canale de televiziune m-a făcut, deşi nu vreau răul nimănui, să vreau ca această mizerie umană să fie descoperită şi pedepsită pentru că a atentat la cea mai mare intimitate a unui om, aceea a comunicării private cu ceilalţi. La intimitatea limbajului sau a nuanţelor acestuia, la modul mai abrupt sau mai rafinat de a se exprima. Într-un fel, am putea spune, un atentat la propria limbă, vorbită în intimitate de oamenii respectivi. De obicei, din ceea ce spune un om şi din modul cum o face, dar mai ales din ceea ce scrie el, îl poţi "cuprinde" cu adevărat în întreaga lui lumină; cu alte cuvinte, afli într-un fel foarte adevărat ce fel de om este acela. Cum este "organizat" de Dumnezeu şi de el însuşi, prin educaţie şi cultură, dar, în special, cât de departe sau de aproape de ceea ce îţi imaginezi tu că ar putea fi, în gloria ei, fiinţa umană. În definitiv, mai ales pe Facebook, nu trebuie neapărat să citeşti mesajele private ale utilizatorilor ca să-ţi imaginezi calităţi fundamentale sau, după caz, carenţe şi mutilări ale celor care scriu acolo.

Fie că se adresează unui alt personaj, anume prieten sau nu, fie că aruncă frazele doar aşa, ca să se simtă în mijlocul atenţiei publice. Bineînţeles, nu mă miră că mai toţi utilizatorii iau Facebookul, întrucâtva, "de ochii lumii", în glumă. De obicei, îşi exprimă o anume pudicitate pierdută, spunând că nu e important ce scriu ei sau ceilalţi acolo. Că e doar un mod de a şti ce fac prietenii de departe, doar atât şi nimic mai mult. Însă nu e nevoie să intri, asemeni acelui individ, în mesajele lor private ca să "citeşti" chiar în frazele publice pe care oamenii le scriu anume sensibilităţi, anume dorinţe, anume neîmpliniri, vise, semnale cu cheie pentru alţii. Şi, de cele mai multe ori, să ghiceşti o anume deschidere pentru anume dorinţe nemărturisite, o anume apetenţă spre anume deziderate, exprimată conştient sau nu. Din toate astea desprinzi, dacă ştii să citeşti dincolo de cuvinte, "locul" unde este un om şi, mai mult, "locul" unde îşi doreşte să fie, ce anume îi permite conştiinţa să facă, până unde poate merge, în susul sau în josul propriei fiinţe şi, de asemenea, în mai puţine cazuri, ceea ce un om n-ar putea să facă niciodată.

"Locul" unde n-o să-l poţi vedea/întâlni nicicând pe acesta. Laxitatea acestor fraze, ingenuitatea lor sau, pur şi simplu, îngăduinţa răspunsurilor, glumele, riposta ori acceptul unui anume ton, mai prietenesc sau mai rece, mai mitocănesc sau mai delicat, felul în care calitatea limbajului este luată sau nu în seamă, acceptată ca şi când ar fi "normalitate", iată adevăratul "secret", în fapt atât de public şi de vizibil, al tuturor celor care îşi scot, într-un fel mai pudic sau, dimpotrivă, mai agresiv, viaţa la mezat, cu ajutorul acestuia sau al oricărui alt mod electronic de socializare. Din ce se spune sau se scrie, din ceea ce oamenii îşi spun, din felul în care o fac până şi în scris (sau mai ales în scris), din ceea ce ne spunem şi ni se spune se naşte un material "sensibil"; substanţa din care, de fapt, este realizat chiar chipul nostru interior. Limbajul folosit, molecula aceea a propriei noastre construcţii, mai curată sau mai murdară, nu face altceva decât să ne dea nouă, acelui om frumos pe care îl zărim uneori înlăuntrul nostru, dimensiunea propriei existenţe, a locului nostru în drumul pe care îl parcurgem singuri sau alături de cineva. Spunem "Vai, ce interesant!" sau "Vai, ce drăguţ!" ori de câte ori suntem prea leneşi să ascundem că noi înşine suntem extrem de neinteresanţi în momentul acela...

Folosim cuvintele acestea uzate, care aproape că nu mai înseamnă nimic, fără să clipim. Fiindcă nu ne pasă. Spunem, în altă ordine de idei, că ne-am "focusat" când, de fapt, ne-am concentrat asupra unui lucru sau a unei situaţii; zicem că suntem "busy" chiar când aşteptăm trenul în gara Floreşti, fără să ţinem seama că ni se strepezesc dinţii instantaneu. Ne întrebăm dacă un lucru "face sens" când, de fapt, nu-i descoperim logica, urmărim ce anume "face diferenţa" între doi oameni, în loc să vedem ce diferă la ei. Toate astea într-o ţară în care limba română este mutilată şi murdărită zilnic. Pot să-i înţeleg (pe Facebook sau oriunde) pe cei care trăiesc într-o altă ţară, într-o altă cultură şi care vorbesc o altă limbă. Logica şi construcţia ei se interferează uneori nefericit şi fără vină în amintirea propriei limbi. Dar să fii trăitor în ţara şi limba ta şi să spui "Urmăreşte follow-up-ul ca să poţi să dai un feedback" mi se pare o monstruozitate...

Am făcut această paranteză fiindcă observ cum oamenii de pe Facebook, dar, cu siguranţă, şi cei din viaţa reală, de zi cu zi, din ţara noastră folosesc o limbă din ce în ce mai stricată. Ce demonstrează asta? Felul în care oamenii şi-au însuşit gramatica propriei limbi relevă într-un fel esenţial modul lor corect sau incorect de a gândi. La fel cum îmbrăcămintea, stilul (francezii spuneau "Le style c'est l'homme") şi/sau comportamentul îţi stabilesc un anume loc în societate, tot aşa şi felul cum îţi judeci propria gramatică a spiritului, primenind-o prin cultură, sau felul cum vorbeşti ori scrii spun adevărul despre esenţele tale. Pentru a vedea asta nu e nevoie să fii "hacker" şi nici să spargi e-mailuri sau corespondenţa secretă de pe Facebook ori de aiurea. Totul despre oameni se află la lumină. Cuvintele lor, nivelul corectitudinii gramaticii folosite, al dialogului acceptat, reflectarea nivelului de respect de sine. Respectul faţă de propriile lor sentimente şi, mai ales, de ale celorlalţi, puţini, care depind în mod vital de acest respect, pe care tot aceia, cei puţini, nu se sfiesc să-l numească "mod de a iubi".

La început, când "comiteam" primele mele texte în proză, imensul poet şi traducător Mircea Ivănescu, pe care soarta extrem de fastă mi l-a făcut prieten, mi-a spus să fiu atent la felul cum scriu. La importanţa frazei şi a cuvintelor. "Noi scriem - mi-a spus Maestrul, zâmbind cu subînţeles - fiindcă nu ne place cum vorbim...". Pe Facebook, ca şi în viaţa reală, noi suntem "ceea ce ni se spune", amestecat, după voinţa şi putinţa sufletească, intelectuală a fiecăruia, cu "ceea ce spunem". O glumă grosieră, un cuvânt chinuit, stâlcit, împrumutat din altă limbă, ca un anus contra naturii, o greşeală gramaticală spun imens despre cel care le foloseşte. Dar şi despre cel care răspunde, în acelaşi "ton" cu un firesc descalificant. Ca şi când ar asista la o crimă, satisfăcut sau, în cel mai bun caz, indiferent la abominabilul act.