Un proiect de lege peticit şi diletant. Şase observaţii

Adoptarea unei noi legislaţii a învăţământului a intrat pe agenda publică din România după închiderea pozitivă, în mai 2000, a negocierilor de aderare la Uniunea Europeană pe capitolul “Educaţie şi formare profesională”.

Atunci, prin notificarea ministrului Educaţiei Naţionale, s-a pus problema elaborării – în succesiunea Legii învăţământului (1995) şi a reformulării acesteia (1999) – a unei Legi a învăţământului preuniversitar şi a unei Legi a învăţământului superior. în condiţiile stagnării reformelor şi scăderii continue a capacităţii administrative din învăţământ, rezolvarea problemei a eşuat de fiecare dată. Nici un proiect nu a putut fi promovat, iar în cazul Legii educaţiei naţionale (2009) şansa a fost tocmai respingerea ei de către Curtea Constituţională. Altfel, pagubele aplicării ar fi fost enorme din cauza soluţiilor retrograde sau aventuroase.

 

Se ştie că o nouă lege a învăţământului are sens acum dacă este mai bună, pentru condiţiile schimbate din societate, decât cea din 1995 (cu reformularea din 1999). O astfel de lege ar trebui să repună în mişcare energiile şi capacitatea de inovaţie din România; să reaşeze România printre ţările ce atrag din nou la studii tineri din alte ţări; să ridice nivelul cultural al populaţiei ţării; să contribuie la redresarea morală. O lege a educaţiei ar trebui să stabilizeze sistemul măcar pe cincisprezece ani.

 

Nici unul dintre proiectele de lege a învăţământului nu a satisfăcut aceste nevoi. Elaborat diletant, fără viziune, fiecare proiect a eşuat în raport cu interesul public ce ar trebui satisfăcut. Nici proiectul legii educaţiei din 2010, pus în joc de actualul minister şi guvern, nu trece acest examen. Este un proiect peticit, diletant şi lipsit de viziune. Proiectul legii educaţiei 2010 este mult sub nivelul nevoilor României actuale şi rămâne defazat în raport cu abordările care se practică în Europa de astăzi.

 

Ar fi mai potrivit ca, în locul acestui proiect de lege, să se instituie în România un moratoriu pe proceduri. în timpul acestui moratoriu “procedural”, ar urma ca viziunea de schimbare educaţională să fie adâncită şi bine explicată. Pentru naivi, în proiect, sunt lucruri inovatoare şi atrăgătoare (ca, de exemplu, învăţământul centrat pe competenţe; evaluarea pe bază de portofoliu; evaluarea prin aspecte transcurriculare; învăţământul special integrat; educaţia permanentă). Dar nici una dintre soluţii nu este bine fundamentată, ceea ce riscă să ducă la neînţelegeri şi greutăţi insurmontabile în aplicare.

 

De pildă, în multe ţări care au adoptat aşa-numitul “model bazat pe competenţe” (i.e. Canada/Quebec; Australia; Africa de Sud) autorităţile sunt bombardate de cereri de renunţare la “model” şi de revenire la “abilităţi fundamentale (the basics)” şi la forme tradiţionale. Ar trebui să ne întrebăm: ştiu, de fapt, autorii proiectului ce înseamnă “centrarea pe competenţe” şi care vor fi consecinţele pentru structura şi conţinutul curriculum-ului şi ale evaluării? în multe părţi ale proiectului de lege 2010 s-a înţeles (greşit) că, de exemplu, în învăţământul primar aceasta ar trebui să ducă la dispariţia sau “integrarea” disciplinelor tradiţionale.

 

Oare ministerul înţelege efectiv ceea ce predică? în fapt, în învăţământul european, tendinţa este diferită de cea din proiectul de lege 2010: tendinţa europeană este de a integra “competenţele” într-un scop al educaţiei cuprinzător, care să includă, de asemenea, “abilităţile de bază”, educaţia pentru valori. Nu este de ocolit observaţia că unele dintre “competenţele” enumerate în proiectul de lege sunt, la propriu, cu totul altceva.

 

în proiect apar multe propuneri aberante, care nu vor face decât rău. De exemplu, “competiţiile între şcoli” pe baza evaluării lor instituţionale. Să fim serioşi, până la competiţii de calitate, trebuie găsite mijloacele ca această calitate să fie susţinută prin fapte. De asemenea, ar trebui regândită finanţarea de bază şi complementară, deoarece multe dintre reglementările trecute în finanţarea complementară (dependentă de autorităţile locale) vor face din şcoli vasalele primăriilor.

 

Nechibzuită este şi forţarea încheierii activităţii profesorilor universitari la 65 de ani. Forţarea o părăsesc şi ţările care (având surplus de specialişti – ceea ce nu este cazul la noi!) au practicat-o (Germania, Italia, Franţa etc.), în favoarea soluţiei din S.U.A., de folosire nelimitată a acelor profesori universitari care sunt specialişti reali, cu opere intelectuale la activ. în fapt, valoarea profesională nu ţine de vârstă, iar ţările se îngrijesc să cultive valorile indiferent de anul naşterii. Nu numai că prin această forţare – promovată de persoane fără vreo realizare, care vor funcţiile ocupate de alţii fără să aibă merite, din grupusculul care întocmeşte legi la Bucureşti – România se opune trendului european, se şi izolează. Prin forţarea încheierii activităţii la 65 de ani, România pregăteşte un nou exod al creierelor. După ce studenţii părăsesc sistemul învăţământului superior corupt de astăzi, după ce doctoranzii lasă în urmă birocraţia cleioasă a doctoratului de după 2005, profesorii universitari bine specializaţi vor pleca, la rândul lor, spre a evita dependenţa de deciziile a tot felul de amatori, ajunşi, în tulburea societate românească actuală, să ia decizii în seama lor.

 

Prea multe soluţii concrete sunt lăsate în seama hotărârilor de guvern şi a ordinelor ministrului. Este o practică legislativă greşită în România – aceea de a evita reglementarea univocă, în favoarea transferării acesteia spre guvern sau minister. Această practică este în bună măsură cauza incoerenţelor şi subiectivismului din reglementările româneşti. Proiectul legii educaţiei 2010 urmează această tendinţă funestă. Vezi articolul privind accesul la educaţie; articolul privind accesul la contul educaţiei permanente; articolul privind formele de învăţământ obligatoriu; articolul privind admiterea în liceu; articolul privind examenul de certificare a competenţelor profesionale; articolul privind examenul de bacalaureat; articolul privind învăţământul de arte, sport, militar şi multe altele; articolul privind evaluarea prin probe transcurriculare la sfârşitul clasei a VI-a; articolul privind concursurile pe posturi didactice; articolul privind metodologia evaluării personalului didactic; articolul privind metodologia studiilor doctorale şi multe altele. Nu se poate prelua totul în textul unei legi, dar legea trebuie să fie suficientă pentru dezlegarea cât mai multor probleme.

 

Se dau, cu pompă, drept noutăţi, soluţii deja vechi, implementate la un moment dat în România. De pildă, regula “finanţarea urmează elevul” a fost lansată în 1999, după ce a fost aplicată în cadrul “finanţării globale” a universităţilor (în treacăt fie spus, regula nu va putea funcţiona fără a fi complementată de regula “şcoala funcţionează optim”!); învăţământul “a doua şansă” a fost creat în 2000; admiterea în liceu se face pe baza rezultatelor la testarea naţională din 1999; absolvenţii de şcoli profesionale devin elevi de liceu din 2000; “curriculum la dispoziţia şcolii” a fost introdus prin Curriculumul Naţional 1998; “planul-cadru” s-a introdus în 1998; trecerea selectării personalului didactic în competenţa unităţii de învăţământ s-a aplicat începând cu 1998; “descentralizarea” a fost lansată (şi executată mult mai bine!) în 1999; distincţia “finanţarea de bază” – “finanţarea complementară” este din 1998 (dar acum “finanţarea complementară” este pusă complet pe umărul autorităţilor locale); competiţia pentru funcţia de rector a fost introdusă în legislaţia din ţară în anii şaptezeci şi reafirmată, cu detalii noi, ulterior. “Cancelarul studenţilor” a fost introdus la o universitate din ţară în 2004. Şi multe altele. în fapt, proiectul nu depăşeşte limbajul din 1996-2001, doar că nu îl înţelege şi îl deformează, adesea.

 

Soluţiile din proiectul legii, de stabilire a direcţiunilor şcolilor şi liceelor şi a rectoratelor, vor agrava politizarea învăţământului. Consiliile de Administraţie din şcoli aduc în rol lideri politici locali, încât vor sta sub influenţa acestora. Pentru alegerea rectorului, soluţia adoptată recent de multe ţări – candidaţi multipli, selecţie de către o comisie, validare de către senat – este mai bună şi evită politizarea pe care o conţine soluţia din proiectul de lege. Se poate uşor sesiza că autorii proiectului dau glas, în cele două cazuri, mai mult frustrărilor personale şi voracităţii cercurilor politice din care fac parte, într-un efort de a-şi plasa în lege chiar rezolvări personale, în dauna valorilor educaţiei şi universităţilor. Prin multe articole, proiectul de lege satisface vizibil interesul de parvenire frauduloasă al unor persoane care au încălcat etica universitară şi sunt atestate drept corupte, care au rămas la distanţă de veritabilul interes public al României, ce ar trebui să fie orizontul reglementărilor.

 

Lipseşte abordarea problemelor veritabile ale învăţământului românesc de azi. în preuniversitar nu se rezolvă nimic dacă nu întărim statutul social al învăţătorului (institutorului) şi profesorului. în universitar nici o reformă nu reuşeşte dacă nu se schimbă sistemul (supradimensionat, cu 98 de universităţi acreditate, într-o ţară cu, în fapt, sub 21 de milioane de locuitori!) ca sistem. Nici o educaţie nu reuşeşte dacă nu încurajează elevul şi studentul la preocupare de sine şi dezvoltare intelectual-morală personală. Nici un beneficiar nu va sprijini şcolile, liceele, facultăţile dacă acestea nu sunt orientate spre inovaţie cognitivă, tehnologică, societală. învăţământul din România nu se eliberează de tarele care-l împovărează astăzi (politizarea, corupţia, incompetenţa administraţiei, demotivarea) fără a reduce birocratizarea, pe care acest proiect de lege ameninţă să o sporească încă o dată. Cu proiectul educaţiei 2010, în locul unui învăţământ orientat spre inovaţie, România va avea un învăţământ  birocratizat, mai birocratizat ca oricând după 1989, pe care caută să îl controleze tot felul de “experţi” de mâna a şaptea şi de politruci anacronici.