Ungaria și referendumul imigrației

După Brexit,referendumul se anunța ca un eveniment istoric pentru Uniunea Europeană. Rezultatulconsultării nu a putut fi însă validat din cauza cvorumului. Nu a cîștigat efectivnimeni, dar problema a rămas deschisă. Ea nu constă în aceea că se adoptă saunu o cotă de imigranți, ci în altceva, mult mai important - criza perceptibilăa actualei Uniuni Europene și incapacitatea instituțiilor ei de a elaborasoluții. Să detaliem. Este destul de evident că nu era nevoie deun referendum pentru a lua decizia de a accepta sau nu cota stabilită deUniunea Europeană. O reglementare a Parlamentului, ba chiar o hotărâre de guvern, erau suficiente. Referendumul era o urcare prea sus a unei chestiuni punctuale- dacă se admite imigrarea a ceva sub două mii de persoane. Un asemenea efectivnu avea cum să afecteze economia și societatea Ungariei, care sunt după deceniide dezvoltare.

În plus, cei mai mulți dintre imigranți voiau de fapt să ajungăîn Germania, Franța, Anglia, oricum dincolo defrontierele Ungariei. Împrejurarea că s-a recurs la referendum atestă căguvernul Victor Orban s-a ambiționat să nu se supună unei decizii cambirocratice a Comisiei Europene. Ea arată că în Uniunea Europeană s-a ajunsîntr-un punct în care se găsește greu numitorul comun pentru interesele diferitelorstate și că, pe lângă cursul cu care ne-am obișnuit, al mișcării centripete,s-a întărit un curs al mișcăriicentrifuge. Referendumul din Ungaria nu esteprimul semn al mișcării centrifuge ca urmare a unor soluții discutabile aleComisiei Europene. Anterior, Franța, Italia, în mod vizibil Grecia, au ridicatîn fapt obiecții la politici financiare pe care nu le pot întruchipa fărăconvulsii. Aceste țări sau nu pot să se încadreze în limitele deficituluibugetar anual sau nu pot funcționa fără intervenții statale în susținerea unorbănci sau nu pot restitui creditele. "Indisciplina" financiară în raport cudeciziile centrale este inerentă.

Cehia a semnalat că politica sacțiuniloreconomice îi aduce pierderi, iar Polonia că nu acceptă o nouă tutelă istorică aputerilor europene. În relația cu Rusia, țările limitrofe din Uniunea Europeanăcer măsuri politico-militare inspirate de temerile unei vechi istorii, în vremece Germania și Franța pun în față intereseeconomice și vor cooperări extinse, mutual profitabile cu întinsa țară de laRăsărit. Nu mai vorbim de Brexit care, oricum am lua lucrurile, atestă că cevanu funcționează în Uniunea Europeană, încît aceasta să înainteze fărădificultăți majore în timp. Țările Europei Centrale, mai exactgrupul de la Vișegrad, au revenit la impresia că Germania a căpătat un ascendent și suspectează unele decizii că sînt de fapt dictat al Berlinului. Deciziile se iau, desigur, cel puțin formal, prin consens la Consiliul European, dar ar rămâne sub controlul german. Suspiciunea este doar în parterealistă. Este adevărat că Germania are oeconomie de departe mai puternică decât a oricărui alt stat membru și,inevitabil, ponderea corespunzătoare. Ea dispune de o capacitateștiințifico-tehnologică mult mai considerabilă decât a oricărui alt partener,care contează în competiția globală.

Democrația germană funcționează cu unsucces incomparabil. De era globalizării Germaniaa știut, la rândul ei, să profite. Pe scurt, Germaniaeste o puternică economie cu resurse enorme de export, care are nevoie de forțăde muncă în creștere pentru a înainta în condițiile epocii. Țara își promoveazăastăzi interesele și vederile, ceea ce este natural, dar este impropriu caaceastă promovare să fie socotită dictat, dacă respectăm semnificațiatermenilor. Nu este un secret faptul că venireacîtorva sute de mii de emigranți din Orientul Mijlociu și Afganistan lagranițele Uniunii Europene a fost detonatorul unei crize neașteptate a ansamblului. O criză putea izbucni din cu totul alte cauze - birocratizarea și centralismul bruxellez, necorelarea unor interese ale diferitelor țări,neputința de a elabora politici comune în varii domenii, insuficienta competitivitate din domenii de importanță majoră. Aproape nimeni nu s-a așteptat ca imigrația să fie detonator. În fapt, imigrația nici nu este pe câtar putea fi și nu era normal ca Uniunea Europeană să fie zguduită și aruncatăîn criză de o imigrație la dimensiuni deocamdată controlabile. În definitiv,este vorba de slăbiciunea administrativă a Uniunii și de vădita lipsă decompetență din instituțiile în care se iau decizii, mai curând decât de unpericol major la frontiere. Firește, demografia pune mari problemeUniunii Europene. Pe de o parte, declinul demografic al europenilor indigeni,cel puțin în termeni relativi, nu a putut fi stopat. Nevoia de forță de muncăpentru a susține economii de export este mare și nu poate fi acoperitănicidecum fără politici sistematice de imigrare.

Din momentul în care StateleUnite ale Americii și, mai nou, China, adică celelalte două supraputeri economice, au politici deschise de încurajare a imigrării de personal calificat, nici Uniunea Europeană nu are cum să facă altceva, dacă este să țină pasul. Decizia Germaniei și Franței de a extinde sau măcar continua preluarea de migranți este grăitoare. Trăim o nouă epocă de migrație a populațiilor, pescară mare, căreia nu i se întrevede momentan încheierea și căreia UniuneaEuropeană trebuie să-i facă față. Nu se reușește aceasta prin închiderea frontierelor, ci doar cu inițiative creative. Este adevărat că noua imigrație înEuropa se produce pe fondul unei identificări religioase și culturale a popoarelor mai acută decât în urmă cu câteva decenii. În Europa Centrală uniicreștini cer prudență amintindu-și istoria ofensivei islamice asupra Europei.Această cerere nu poate fi neglijată, dar, cum Sfântul Scaun a precizat,prin vocea papei Francisc, atitudinea creștinului nu poate fi decât plină deumanitate față de oameni ajunși în necaz, dacă rămâne creștin. Fapt este că,deși s-au petrecut tragice atentate și acte teroriste oribile, încă nu putem stiliza lucrurile într-un pretins "război al culturilor" cu bază religioasă, lacare s-a gândit Samuel Huntington. Putem vorbi și trebuie vorbit, cum chiar papa Benedictal
XVI-lea a arătat cît se poate de explicit, de „surse religioase" ale terorismului actual, de organizații teroriste cu susținere din partea unorimami, de politici teroriste, de numeroase persoane care trăiesc din terorism.

Înflitrarea grupurilor de imigranți de către jihadiști ține de particularitățilenoii migrații a popoarelor și nu poate fi ignorată. Deloc întîmplător și plinde semnificație, tema scrutării mai precise a rândurilor imigranților a devenitpreocupare majoră a guvernelor, iar în Statele Unite ea a urcat la nivelulcontroverselor politice pentru ocuparea Casei Albe și direcționarea politiciiamericane. Sînt prea multe în joc - în primul rând viețile oamenilor - pentruca imigrația să nu fie abordată sub aspectul pericolelor de securitate. Uniunea Europeană se lovește acum de chestiunea imigrației, dar ar fiprofund greșit ca întreaga ei criză să fie redusă la aceasta. Alte chestiuni,nu mai puțin dificile, au vulnerabilizat-o. Văd două astfel de chestiuni. Este vorba în primul rând de abandonarea tacită și practică aproiectului inițial al unificării europene - acela de a crea o Europă acetățenilor - în favoarea unei birocratizări în formă neoliberală.

Abordareaneoliberală are capacitatea de a pune în mișcare energii, dar antrenează crize,căci subminează instituțiile vieții publice distrugînd tradiții viabile șimotivații politice și morale. Ca indiciu, Uniunea Europeană nu a mai pututprogresa instituțional în ultimele două decenii și, cu toate că Europa are intelectuali relevanți, ignorarea lor a făcut ca lipsa de proiecte să devină endemică. Estevorba în al doilea rând de îmbrățișarea politicii extinderii spre Răsărit îndauna politicii integrării. După 1989 Comunitatea Europeană de la nivelulacelor ani a pus în joc criterii severe privind candidații la integrare -criterii politice, economice, instituționale, culturale. De câțiva anicriteriile au slăbit, preferându-se o extindere improvizată. În plus, nu s-alămurit raportul cu Rusia, în condițiile suspiciunilor istorice ale acesteia, și s-a ajuns la oconfruntare rece, care, evident, nu dă rezultate pentru nimeni.

Toateacestea trec dincoace de referendumul din Ungaria, de la care am plecat. Dar indiferent de motivele organizării și de rezultatul acestuia, am fi nerealiștidacă nu am recunoaște că el semnalează, la rândul său, starea critică din Uniunea Europeană și mai ales nevoia schimbărilor. Careeste soluția? După părerea mea, înapoi țările europene nu au la ce să seîntoarcă. În spatele Uniunii
Europene nu este decât o istorie de fricțiuni șiconflicte care s-ar repeta la indefinit. Înapoi nu este soluție. A merge înaintecu organizarea și politicile actuale este plin de riscuri. Europa unită s-armarginaliza. Soluția este asumarea adevărului că „istoria nu s-a sfârșit" îndreptul instituțiilor și procedurilor neoliberalismului de astăzi și că noicreații istorice se pregătesc pe Pământ. Deaici trebuie trase câteva consecițe majore cu privire la ceea ce este de făcut. În fapt, este vorba de recunoașterea a patru imperative: a) al reluăriidezbaterii asupra limitărilor democrației existente și democratizareasocietăților europene și a Uniunii Europene spre acea Europă a cetățeanului ces-a angajat de la început; b) al instaurării unei noi politici de personal înspațiul unional - a unei politici meritocratice, care să permită formarea nudoar de executanți, ci și de inițiatori, nu numai de manageri și șefi, ci și delideri; c) al federalizării Uniunii Europene, încît vocea fiecărei țări să sepoată regăsi în favoarea, nu în dauna ansamblului, iar acesta să asigure polifonia pe care a promis-o; d) al derivării consecințelor politice dinschimbarea lumii de după 2010 și din noua geometrie a supraputerilor și puterilor, asumând împreună aceste imperative (Din volumul Andrei Marga, Ordinea viitoare a lumii, în curs depublicare)