Făceam parte dintr-un guvern de coaliţie, condus de Convenţia Democratică, menit să pregătească România pentru obţinerea invitaţiei de a deschide negocierile de aderare la Uniunea Europeană (invitaţie care a şi sosit, graţie reformelor întreprinse, în decembrie 1999!). Majoritatea profesorilor universităţii bucureştene făceau parte din opoziţia de atunci. Cu toate acestea, am avut o cooperare de oameni maturi, care nu ignoră ceea ce îi desparte, dar ştiu să fructifice ceea ce îi uneşte. Atunci l-am cunoscut pe venerabilul fondator al universităţii, profesorul Momcilo Luburici, care reuşise deja să atragă în instituţie numeroşi specialişti remarcabili. De atunci, l-am întîlnit încă de câteva ori, dar, în timp, impresiile iniţiale în ceea ce priveşte instituţia pe care o iniţiase mi-au rămas pozitive. Universitatea „Dimitrie Cantemir" mi s-a părut cea mai izbutită dintre iniţiativele de universitate privată din România de după 1989. O preocupare de a se înzestra cu profesori autentici, de a-şi asigura infrastructura proprie, de a nu repeta programele universităţilor publice, de a interacţiona cu instituţii din alte ţări le-am socotit caracteristice.
Între timp, s-au întrunit multe motive ce obligă la o discuţie mai puţin protocolară despre universităţile din România ultimului sfert de secol. Nu putem tăgădui că efectivul universităţilor private este şi acum, după dispariţia naturală a unora dintre ele, exagerat. Că înfiinţarea lor a avut la bază raţiuni predominant comerciale. Că aceste universităţi aveau nevoie acută de profesori tocmai în vremea unei crize grave de specialişti propriu-zişi în ţară. Că ele presupuneau infrastructură când în ţară până şi un podeţ se construieşte anevoios. Că ele intervin într-un context în care se citeşte tot mai puţin. Că ele funcţionează într-un climat al vieţii publice în care falsificarea voluntară a datelor şi vorbele goale sufocă indispensabila stabilire a faptelor. Că imaginaţia sociologică şi priceperea instituţională a ocupanţilor de funcţii academice şi ministeriale scade de la an la an. Că atunci când nu mai au idei - ceea ce se întâmplă repede şi la prea mulţi activişti din domeniu - mulţi se refugiază în expediente ieftine, de genul demontării curriculumului, exaltării importanţei profesiei de dascăl, înlocuirii rigorii abordării educaţiei cu moralizarea.
Deunăzi, cineva (care-şi subscrie opinia, cum ar spune Caragiale, dar o dă anonimă şi confirmă, încă o dată, cât de grea a devenit, la unii, simpla stabilire a faptelor!), mă apostrofa pentru ceva în care nu am vreun merit. Mă acuza, bunăoară, că "aş fi dat drumul", ca ministru, la înfiinţarea de universităţi private, care ar fi orice, numai universităţi nu. Încep, la rândul meu, să mă obişnuiesc cu tot felul de măsluiri grosolane a ceea ce fac sau spun, căci văd că oricine face ceva onest se trezeşte luat la rost de neaveniţi. Ne putem consola cu faptul că a păţit-o până şi celebrul Kierkegaard: în vreme ce el le vorbea celor din jur de infinit, unii îi reproşau scurtimea pantalonilor! Se minte copios în viaţa noastră publică, iar persoane care nu ştiu să facă ceva vor evident să fie parte la masă. Până la urmă, însă, nu avem altceva de făcut decât să apărăm răspicat adevărul.
Răspunsul meu este că cel interesat de realitate se poate adresa înregistrărilor internaţionale, precum şi amplului raport al actelor oficiale ale perioadei (de pildă, în volumul Andrei Marga, Anii reformei, 1997-2000, EFES, Cluj-Napoca, 2007).Cel interesat poate verifica documentele şi va observa că nu am înfiinţat nici o universitate privată. Cei dinaintea mea şi unii dintre cei care mi-au succedat au făcut-o. Dar aceasta nu m-a împiedicat să exprim şi să apăr, şi în 1995, şi în 2000, şi în 2006, şi în 2012, un punct de vedere ce se lasă rezumat în patru propoziţii: a) universităţile private sunt necesare într-un sistem de învăţămînt superior; b) profesional vorbind, diferenţa public-privat în materie universitară se reduce oricum; c) universităţile private pot avea profesori mai calificaţi şi performanţe mai competitive decât celelalte; d) dacă m-aş decide să fac o universitate privată aş face-o mult mai bună decât oricare universitate publică din ţară. Acest punct de vedere îl împărtăşesc şi astăzi.
Nu ignor deloc faptul că universităţile private din România actuală au carenţe de necontestat. Ele poartă urmele unor decizii greşite ce se văd cu ochiul liber. Erorile au fost şi sunt, înainte de toate, la nivelul instituţiilor responsabile la nivel naţional - guvern, minister, consiliul acreditării, parlament. A fost o greşeală înfiinţarea primelor universităţi private pe baza legislaţiei liberei iniţiative, şi nu pe baza unei legi în domeniu. A fost o greşeală folosirea până la epuizare a aceluiaşi lot de profesori, împărţit cu universităţile publice, care a şi dus la degradarea multora dintre specialiştii existenţi (se poate vedea mulţimea publicaţiilor fără vreo respiraţie a înnoirii, ca indicator al perioadei!). A fost o greşeală competiţia partidelor politice pentru atragerea de capital electoral prin înfiinţarea de universităţi private. Fiind politizate, consiliile de autorizare şi acreditare naţionale au dat câteva lovituri punctuale de imagine, dar nu au avut nici priceperea şi nici capacitatea să regularizeze sistemul, până astăzi.
Aplicarea în România a Declaraţiei de la Bologna (1999), prin reglementările din 2004-2006, s-a făcut eronat. Nu s-a înţeles sensul declaraţiei dată de miniştrii educaţiei ai statelor europene, iar soluţiile din 2004-2006 au fost anapoda. Bunăoară, sistemul a fost recentralizat, iar în locul diferenţierii studiilor s-a ales unformizarea lor, restructurarea a fost confundată cu scăderea duratei, masteratul a devenit un fel de continuare a studiilor, dubla specializare s-a distrus, pregătirea doctorală a fost dizolvată în şcoli formale etc. Legea educaţiei din 2011 a distrus apoi şi ceea ce mai era viabil, în mai toate universităţile, deschizând era unui nou diletantism, îmbrăcat în aparent profesionala terminologie neoliberală, dar tot mai perceptibil şi mai dramatic în urmări. Lipsa experienţei şi a unei viziuni asupra universităţii ca instituţie, la cei care iau deciziile, afectează în continuare întregul învăţământ din România.
În ce măsură o universitate privată se putea sustrage impactului acestor erori ale politicii universitare de la nivel naţional? Eu cred că sustragerea era posibilă până în momentul trecerii la aplicarea legii din 2011. Printr-un întreg lanţ de măsuri eronate - desconsiderarea pregătirii ca profesionist în favoarea unei superficiale pregătiri profesionale (care face ca absolvenţii să aibă mari dificultăţi la asumarea de răspunderi!); compunerea senatelor şi consiliilor universitare aidoma adunărilor generale ale oamenilor muncii; înlocuirea conducerii academice colegiale cu o birocraţie stufoasă a evaluărilor neconcludente; substituirea autonomiei universitare cu aplicarea a tot felul de programe caduce; favorizarea în concursuri a persoanelor de slabă calitate, care ajung pe bandă rulantă profesori şi lideri academici etc. - a instituit o carcasă a stagnării, ale cărei efecte se vor vedea în timp şi vor fi tot mai costisitoare. Cam toate deficienţele ce se reproşează justificat în ultimii ani aplicării într-o viziune mediocră şi anacronică a necesarelor reforme (vezi Konrad Paul Liessmann, Theorie der Unbildung. Die Irrtümer der Wissensgesellschaft, Piper, München, Zürich, 2008; Richard Münch, Globale Eliten, locale Autoritäten. Bildung und Wissenschaft unter dem Regime von PISA, McKinsey & Co., Suhrkamp, Frankfurt am Main, 2009; Stefan Collini, What are Universities for?, Penguin, London, New York, 2012; Philip G.Altbach, The International Imperative in Higher Education, Sense, Rotterdam, Boston, Taipei, 2013) se regăsesc astăzi, amplificate de incompetenţa şi debusolarea decidenţilor, în universităţile din România. Modelarea universităţii ca instituţie - între alternative precum întreprindere, corporaţie, asociaţie civică etc. - a fost decisă, din nefericire, în favoarea a ceea ce are mai vulnerabil fiecare dintre aceste analogii. Ca urmare, universităţile româneşti rezultate din aplicarea Legii din 2011 au parte de toate neajunsurile: neînţelegerea a ceea ce înseamnă profesionalism, navigarea printre organizări de mult părăsite, inventarea de soluţii ştiute ca greşite, slaba performanţă în cercetare şi inovare şi, mai ales, aducerea în roluri de decizie a cât mai multor persoane nepotrivite, cu toate consecinţele.
Se apropie momentul în care o analiză lucidă a situaţiei în care au fost aduse universităţile publice şi private din România în ultimul deceniu va fi nu numai urgentă, ci şi inevitabilă şi acceptată. Aceasta deoarece nu este posibilă reconstrucţia unei societăţi fără punerea în ordine, pe o direcţie fecundă, a universităţilor proprii. Gravul declin al calificării profesionale din România ultimului deceniu, care se observă deja cu ochiul liber în multe locuri, de la administraţia centrală la meseriaşi, va obliga şi autorităţile responsabile la luciditate. Deocamdată rămâne să ne consolăm cu reuşite punctuale, de genul celei pe care o reprezintă Universitatea „Dimitrie Cantemir", şi să exprimăm preţuirea noastră pentru care o gestionează. Foarte probabil, având ca sprijin reuşitele, va trebui să se asume iniţiativa acelei noi analize şi, apoi, a dezbaterii publice a unui proiect legislativ care să repună în mişcare energiile ce se pierd încă ale universităţilor publice şi private din ţară. 7
