Să vii pe un post de televiziune şi, cu o ură ieşită din comun, să încerci să convingi că un anumit om este spion al unei puteri străine, că ţara este în pericol, etc., etc., afirmaţii debitate cu spume la gură, ca un câine turbat, aduce a patologic. Auzindu-l pe individul respectiv , dar şi pe alţii care i-au păşit pe urme, chiar dacă au încercat să-şi învelească discursul în staniol sclipitor, stai şi te întrebi : - “Oare, cine sunt cei care-l urmează ?! îi seamănă, oare ?!” Şi dacă ajungi la concluzii afirmative, îţi zici, fără să vrei: “ Doamne, fereşte-ne de mai rău !...”. Alt politician încerca să ne demonstreze că adversarul său politic este o bestie umană, se comportă animalic cu semenii, că face şi drege fără discernământ ; apoi, ambalându-se ca un motor cu acceleraţia călcată la maximum, intra într-un fel de transă de ziceai că halucinează, atitudine care mai mult ne-a amuzat decât ne-a speriat. De convingere, ce să mai vorbim !
Iar ceea ce am văzut la Timişoara după “istorica” reconciliere - care a fost o înţelegere extrem de efemeră având în vedere opoziţia puternică dintre cele două ideologii şi felul de a fi al românilor - i-a făcut pe localnici să demostreze atât de violent, încât i-a determinat pe unii fruntaşi politici să se evacueze cu elicopterul sau pe uşi dosite.
Sacrilegiul de a fi încălcat
principiile punctului 8 de la Timişoara şi sacrificiul timişorenilor care au
fost promotorii Revoluţiei din 1989, revoluţie furată de Iliescu cu ajutorul
K.G.B-ului şi al unor conducători militari, ne-a înfundat în mocirla în care ne
aflăm şi astăzi, după 20 de ani. Şi, pentru că vorbesc despre acel sentiment de
ură care s-a manifestat în
Şi cu aceeaşi ură nedisimulată a rostit mai târziu : “ proprietatea privată este un moft”; etc., etc. Iar în recenta campanie electorală l-am văzut, într-o adunare de la Piteşti, strigând ca din gură de şarpe, cum zice românul, împotriva adversarului politic, astfel că a devenit, deodată, atât de congestionat, încât credeam că face apoplexie.
Ura în politică are rădăcini adânci şi în mineriade când, ne amintim, unii ortaci s-au dedat la cele mai criminale atacuri la adresa adversarilor politici, mergând până la tentativa de a tăia cu securea capul unor fruntaşi ce animau din Piaţa Universităţii mineri aduşi şi încurajaţi, în demersul lor devastator, de chemarea lui Iliescu şi Roman, speriaţi că tineretul le ameninţă scaunele puterii pe care abia puseseră mâna.
Ura a susţinut temelia discursurilor ambelor tabere, ajunse, ca limbaj şi atitudine, în pragul rigolei. Aşa încât să nu ne mai mirăm când un Cioran sau Mircea Eliade se îndoiau de fibra genetică a poporului român...
Oricum, cine studiază conţinutul campaniei electorale trecute are în faţă un material dens şi probatoriu al nivelului intelectual şi, dacă vreţi, “patriotic”, al multor protagonişti politici, material care poate contura un studiu al gradului de “civilizaţie” al poporului român după 20 de ani de la sacrificiul suprem al celor peste 1.200 de tineri şi vârstnici - inclusiv din Cluj-Napoca - care şi-au pierdut viaţa în numele unor idealuri de libertate şi democraţie.
Şi, din păcate, ura se întreţine mai ales prin unele posturi TV, care sunt, deseori, provocatoare. Ura ca pe un atu în favoarea “adevărului” greu de descifrat. Sau, altfel spus: “fiecare cu adevărul lui” şi nimeni nu se mai ascultă decât pe sine. Din nefericire pentru acest popor, care merita şi merită mai mult!
