Există felurite modalităţi de a conduce şi a te face atrăgător în ochii celor păstoriţi de tine. Complet nouă - la actualul preşedinte, comparativ cu predecesorii - este neputinţa de a-şi exercita atribuţiile fără a demola totul în jur. în mod normal, omul se luptă să ajungă sus, apoi se relaxează şi îşi savurează statutul, conducând măcar cu detaşare, dacă nu şi cu înţelepciune, destinele celor care l-au ales. La fostul căpitan de navă, lucrurile stau exact pe dos. Cu cât ajunge mai sus pe scara socială, cu atât devine mai înverşunat, mai plin de intoleranţă şi de ură. Ce am remarcat la el încă de la prima întâlnire au fost neliniştea, privirea de prădător hăituit, agresivitatea, lipsa evidentă a echilibrului interior.
Există o carte intitulată “Aceşti bolnavi care ne conduc”, scrisă de doi francezi şi apărută în 1978. Din ea am afla, cu surprindere, cât de mult influenţează starea de sănătate - fizică şi psihică - a liderilor calitatea deciziilor la nivel macro. F.D. Roosevelt era în plină criză de hipertensiune arterială, care-i reducea dramatic luciditatea, în timpul negocierilor cu Stalin pentru împărţirea postbelică a lumii! Anthony Eden (premier britanic) se afla sub influenţa drogurilor atunci când a ordonat operaţiunea catastrofală asupra Suezului din 1956.
Preşedintele Kennedy a consumat analgezice şi sedative în cea mai mare parte a vieţii sale adulte, inclusiv în momentele crizei cubaneze, iar lista poate continua, de la Franco şi Hitler la Nixon şi de la Brejnev la Churchill. Problema este că boala, alcoolul, drogurile, chiar şi atmosfera casnică neprielnică a liderilor, au efecte dramatice asupra unor întregi naţiuni. Mă mir că minţile luminate ale democraţiilor n-au găsit modalitatea prin care să fie stopate deciziile aiurea luate de şefi cu discernământul diminuat. A te ascunde în spatele legitimitaţii date de alegeri o fi convenabil pentru liderul în cauză, dar ceilalţi membri ai suprastructurii statale au datoria să ia măsuri de lichidare a focarului de dezastru pe care acel om îl reprezintă.
Niciodată o singură minte nu va egala eficienţa mai multor minţi (asta dacă nu avem de-a face cu genii şi cu probleme de nişă, ceea ce nu e cazul în politică). Revenind la preşedintele României, este de observat că are darul nefericit de a-şi propaga furtuna interioară. Din 1990 mă preocupă viaţa publică a acestei ţări, dar, cu excepţia primelor 7 luni din 1990, o atmosferă atât de dureros încrâncenată ca acum n-am mai simţit. Nemulţumirile şi veleităţile preşedintelui au distrus cutumele constituţionale, au strivit fragilul început de normalitate ce se crease la nivelul relaţiilor interumane şi au condus la formarea unui soi de ciclon, în care se rotesc nebuneşte oameni, instituţii, idei, planuri.
Nimic nu are stabilitate, nimic nu e cert, nimeni nu ştie ce va fi mâine. Totul a ajuns să depindă de voinţa tulbure a acestui prim-cetăţean, instalat de noi ca o contrapondere la un regim politic pe care-l vedeam drept maximul ticăloşiei instituţionalizate. După 5 ani, sistemul distrus atunci a ajuns să ne pară o veritabilă oază de normalitate... Există un concept lansat de bolşevici, dar inspirat de anarhişti, care se numeşte “revoluţia continuă” şi care - cu adâncă tristeţe constat - se află la temelia filosofiei de viaţă a preşedintelui României. Ori de câte ori lucrurile se aşază, iar lupta se cere înlocuită cu muncă şi creaţie, acest politician sună atacul, găsindu-şi adversari personali pe care îi prezintă, cu bolnavă măiestrie, drept duşmani ai poporului.
Eu nu cred că locatarul de la Cotroceni vrea să fie dictator. Răspunderea directă pentru soarta unui popor, dar fără posibilitatea unui control poliţienesc “ca în vremurile bune”, este cumplit de stresantă, iar eşecurile ţi se contabilizează direct, fără să le poţi contra. A fi înjurat mereu nu este ceea ce caută orgoliosul şi ranchiunosul nostru prezident. Sunt convins că, pentru Domnia Sa, epoca de aur a fost perioada cât Tăriceanu purta povara guvernării, iar de la Cotroceni i se revărsau în cap tone de rahat.
De când Boc a ajuns premier-marionetă, toată lumea îi cere socoteală preşedintelui, ceea ce, cum s-a văzut şi la întâlnirea cu fermierii, nu e deloc plăcut şi nici aducător de procente electorale. Mizez, în continuare, pe ideea că preşedintele în funcţie candidează pentru a-şi alina ambiţiile veleitare şi pentru a scăpa de eventuale urmăriri în instanţă. Guvernarea o doreşte doar cât să-i poată lua caimacul. în rest, avem de-a face cu un om bolnav. La suflet, la judecată, la caracter. Un bolnav care ne-a condus şi vrea să ne conducă pe mai departe.
