Motivul este pe deplin aiuritor: pasămite, primul ministru ar fi umflat, în beneficiu personal, prețul de achiziție al sculpturii lui Brâncuși „Cumințenia Pământului". La doar câteva zile de la autodenunțul aceluiași personaj, care afirmă cu seninătate că a participat la măsluirea raportului asupra tezei de doctorat a Laurei Codruța Kövesi, se ridică o întrebare: de unde poate să apară un astfel de personaj, cinic până la insultă, îngâmfat până la explozie, veșnic abonat la banii publici, proprietar al unei televiziuni de troacă și cultivat doar în domeniul matematicii („un milion de parai, două milioane de parai...")?
Răspunsul necesită o întoarcere în timp. Cândva, în vremurile tulburi ale nașterii capitalismului românesc de acum, am fost șocat de o reclamă a unei bănci comerciale, care declara ritos: „Nu avem nevoie de memorandiști!" (desigur, aveam să aflu că este vorba despre mult hulitul memorandum de înțelegere cu FMI...). Am trimis un mail indignat către sediul central (din București, desigur) al respectivei bănci, explicând că pentru noi, ardelenii, „memorandist" înseamnă un tribun al poporului, gata să-și riște libertatea pentru propășirea poporului său, și că România modernă e posibil să nici nu fi existat fără strădania și sacrificiul lor.
Am primit un răspuns pe deplin mulțumitor din partea directorului cu relațiile publice, prin care se cerea scuze pentru afrontul involuntar adus la adresa unui important reper al istoriei noastre; după scurt timp, reclama a fost retrasă din spațiul public. Fără a mă plânge de moravurile secolului 21, fără a critica slaba calitate a învățământului românesc, mă întreb totuși: această lume nu ar fi mai bună, mai morală, mai eficace chiar, dacă am reuși o transmitere mai intensă, mai orientată, a tradițiilor culturale și a reperelor istorice ale națiunii noastre? În definitiv, această vastă lucrare de transmitere, prin tradiții orale, prin cronici, prin studiul istoriei, prin literatură (eu am ajuns să cunosc istoria Franței mai ales prin scrierile unor Dumas sau Druon) a întâmplărilor mai trecute sau mai recente a fost instrumentul care a ridicat umanitatea de pe pragul animalității la stadiul de specie dominantă, capabilă să se inspire din realizările și neîmplinirile trecutului, din moștenirea sa culturală, pentru a-și închipui un viitor.
Ce suntem noi, românii, fără această moștenire culturală? Doar un popor care înfulecă chipsuri și bea bere pe canapele, urmărind cu sufletul la gură pe „sticlă", în formate de emisiuni aduse de aiurea, peripețiile absurde ale unor destrăbălate siliconate și vopsite și ale unor gogomani cu tatuaje pe brațe și pătrățele pe abdomen. Nu mai este la modă să citești, atâta vreme cât pe net se află toate informațiile de care ai avea vreodată nevoie, gata digerate și asezonate („Culture for dummies" - Cultura pentru prostănaci). Mai nou, începe să iasă din modă mersul la școală care, cu imaginea măcinată de veșnicele inepții vehiculate pe net, ajunge să fie văzută la fel de nocivă, și musai de evitat, precum vaccinarea obligatorie.
Transmiterea culturală practicată până acum avea două mari avantaje: crea caractere și crea discernământ. Pentru făurirea unui caracter nu este suficientă doar familia, care în multe situații este sau prea delăsătoare, sau prea solicitantă. Este nevoie și de comunitate, amplă, complexă și competitivă, care să nască valori morale și să genereze în ființa umană capacitatea de a se orienta corect, cu echilibru și competență, în miriada de informații cu care este bombardată. Dar nu, prea mulți dintre noi confundă democrația absolută a informației vehiculate pe net cu competența personală, rezultatul fiind o prostească și dăunătoare călcare prin străchini.
Astfel se ajunge ca mii de tineri adulți, altfel destul de bine școliți (măcar au învățat să nu pună virgulă între subiect și predicat) să urmeze și să apere cu vehemență scrierea unei obscure doctorițe de familie care aduce argumente in-con-tes-ta-bi-le împotriva vaccinării. Tot așa se ajunge că moștenirea culturală, dacă nu este luată în derâdere, este pur și simplu ignorată. Participând la campania de subscripție pentru achiziționarea sculpturii lui Brâncuși românii ar fi avut ocazia, contra unei ridicole contribuții medii de 2 lei, să-și aurească sentimentul național, aducând în patrimoniul public o lucrare de referință a celui mai celebru artist plastic român. Visător incurabil, eu am contribuit cu suma așteptată de la 100 de români... însă n-a folosit la nimic. Campania s-a stins , sufocată de indiferența celor care n-au vrut să renunțe la un pachet de chipsuri și de ura celor care se folosesc de orice pretext pentru a intensifica sinistra lor bălăcăreală politică.
Dacă S. Ghiță ar fi dorit să arate că face parte dintr-un partid căruia îi pasă de o „Românie unită", și înțelege că acea unire trebuie făcută cu precădere în jurul unor valori morale și culturale care să ne definească ca neam și ca poziție în ceaslovul culturii mondiale, ar fi rupt o sumă frumușică din milioanele câștigate din banii publici, și ar fi donat-o cu elevată smerenie pentru acest important proiect național. Dar nu, a fost nevoie de un efort al guvernului care, după ce face ceea ce întreaga națiune ar fi trebuit să facă fără cea mai mică ezitare, acum se mai trezește și cu plângeri penale.
Într-un cuvânt, campania publică pentru achiziționarea „Cumințeniei Pământului" a fost un mare eșec. Dar ea măcar ne-a arătat cine sunt cei care fac "Urâțenia Pământului".
