USL nu s-a rupt ieri. Şi nici azi, pe înserat

Dimpotrivă, eu am toate motivele să cred că dacă, până zilele trecute, în USL au fost necesare reglaje fine pentru ca alianţa să se poată adapta provocărilor guvernării şi presiunilor sociale, acum asistăm nu la ruperea USL, ci la un reglaj mult mai dur. Şi mai dramatic. Este ca şi când un tren este mutat de pe o linie mai îngustă pe o linie mai largă. Iar garniturile trebuie întoarse, o vreme, cu roţile în sus.

Cele două partide importante din USL, PSD şi PNL, mergând împreună în alegeri, au reuşit să obţină un scor mai mare decât ar fi luat fiecare în parte participând separat la competiţia electorală. Bătălia la care asistăm astăzi este pentru surplus. Cine îşi va adjudeca consistenta diferenţă de circa 20 la sută? Pentru a răspunde corect la întrebare nu este suficient să ne uităm pur şi simplu la prestaţia celor două partide. PSD a fost întotdeauna cea mai disciplinată formaţiune politică. Şi este şi acum. PNL, dominat de spiritul liberal, pare, ca şi altădată, un fel de mişcare browniană. Deci nu în atitudinea activiştilor faţă de propria organizaţie trebuie căutat răspunsul. Dar unde? Singurul tip de analiză care poate sugera momentul epilogului USL şi consecinţele rupturii ar trebui să plece de la două tipuri de poziţionare. Poziţionarea faţă de putere şi poziţionarea faţă de populaţie. Să le luăm pe rând.

În pre-campanie şi în campania elctorală, PNL şi PSD au luptat umăr la umăr, performant, fiecare partid în stilul lui. Dar sincronizându-se. La guvernare, apare o desincronizare, o defazare din ce în ce mai evidentă. PSD are premierul şi mult mai mult decât jumătate din ceea ce, în mod realist, poate fi măsurat în administraţia publică centarlă şi locală. Mă refer la puterea care poate fi exercitată. În aceste condiţii încep să apară diferenţele şi de poziţionare, dar şi de opinie sau de viziune între cele două partide. PSD, exercitând 70-80 la sută din ceea ce înseamnă putere, este mult mai puţin frustrat de faptul că instituţii cheie ale statului sunt, de fapt, păstrate în mâna lui Traian Băsescu, cel refuzat în mod masiv şi dramatic de electorat. PNL este conştient că deţine o putere real insignifiantă, dar că riscă să plătească egal sau chiar mai mult decât PSD factura guvernării. De aceea liberalii sunt mai nervoşi şi încearcă nu să restabilească regulile jocului, aşa cum funcţionau ele în opoziţie, ci să le schimbe în condiţiile exercitării puterii.

Probabil că marea neînţelegere a momentului este obiectivul politic numit asaltul asupra Cotroceniului. În timp ce pentru PNL Cotroceniul reprezintă un obiectiv important, dar nu urmărit cu orice preţ şi cu orice fel de costuri, iar participarea la guvernare este percepută mai degrabă ca o servitute, pentru PSD dimpotrivă: asocierea cu liberalii la guvernare este o povară, iar obiectivul numit preşedinţie reprezintă un obiectiv major. Dacă nu este atins, atunci următorii trei ani vor fi, pentru socialişti, puşi sub semnul intrebării.