Poate că zorii tineri ai zilei de astăzi, joi, ar putea aduce unele răspunsuri, însă tensiunile nu se pot risipi atât de uşor.
Disensiunile dintre Germania şi Franţa, bazate pe interese divergente cu privire la soarta datoriilor greceşti, sunt doar cele mai vizibile dintre toate.
Între timp, grecii fac cozi uriaşe la ghişeele băncilor pentru a-şi scoate economiile şi a le pune la saltea sau la congelator, în sensul cel mai propriu al expresiilor. Portughezii se pregătesc de o suită de greve, menite să amendeze măsurile dure de austeritate pe care urmează să le aplice guvernul Coelho, pe fondul înrăutăţirii teribile a climatului macro-economic şi al faptului că ajutorul de urgenţă (de vreo 80 de miliarde de euro) primit în primăvară nu s-a dovedit îndestulător.
Duminică seara, premierul italian Berlusconi a avut de suferit o mare ruşine când, într-o conferinţă de presă comună, d-na Merkel şi dl. Sarkozy, aflaţi altfel pe poziţii diametral opuse, l-au tratat într-o cheie zeflemitoare cum rar s-a mai văzut, indicând că şi-au pierdut complet încrederea în capacitatea sa de a gestiona criza datoriilor ţării sale. Între timp, se pare că Berlusconi a ajuns la un acord cu extremiştii de dreapta din Liga Nordului, pentru sprijinirea unor măsuri de reducere a deficitelor şi datoriilor, în schimbul demisiei sale, cel mai târziu în primăvara viitoare. La Bucureşti, discursul istoric al Regelui Mihai I în Parlament a fost ovaţionat din primul rând de cei care îl alergau pe autostradă în zorii unei democraţii originale, fără ca preşedintele şi premierul să asiste solemn la acest unic gest de reconciliere din istoria noastră recentă, cu toată ipocrizia greţoasă care l-a însoţit. Dincolo de asta, temerile la vârf din România ţin de posibilitatea ca băncile străine să-şi ia tălpăşiţa cu bani cu tot, dacă interesele supreme ale băncilor-mamă o vor cere, lăsându-ne puţin cu ochii în soare şi pantalonii în vine, în plin vârtej al unei crize pe care Europa nu a mai trăit-o.
Problema este alta: oricât de magice ar fi soluţiile găsite în miez de noapte de luminaţii Europei, acestea vor avea nevoie de aprobări în parlamentele naţionale, ca o încununare a democraţiei reprezentative care guvernează continentul. De altfel, înfrigurarea cu care este aşteptată întâlnirea şefilor de state şi guverne ale Uniunii Europene consfinţeşte încă o dată că elita birocratică, numită şi nealeasă, de la Bruxelles, condusă spre o tot mai mare discreţie de dl. Barroso, a pierdut mult din putere în faţa reprezentanţilor aleşi prin vot direct de populaţie. Ei bine, nici chiar în felul acesta nu se vor putea evita confruntările cu parlamentele, iar de aici încolo totul devine ceţos. Guvernul minoritar de centru-dreapta din Olanda, susţinut de agitaţii lui Geert Wilders (care au blocat şi aderarea României şi Bulgariei la spaţiul Schengen), are şanse minime să reuşească aprobarea oricăror decizii incluse într-un pachet de salvare.
Într-o situaţie similară se află guvernul danez, în timp ce premierul conservator britanic David Cameron şi aliaţii săi liberal-democraţi nu au găsit acordul asupra soluţiilor discutate la summit. Mai mult, britanicii sunt în mijlocul unei dezbateri încinse despre relaţiile Marii Britanii cu UE, mulţi dorind organizarea unui referendum popular în urma căruia să se hotărască eventuala retragere completă a ţării din Uniune. Iar când s-a pus şi problema ca Fondul Monetar Internaţional (FMI), la care britanicii sunt contributori importanţi, să participe chiar şi indirect la pachetul de salvare a Greciei, presa şi toţi politicienii de la Londra au luat foc. Iar miercuri dimineaţa, când s-a anunţat că întâlnirea preliminară a miniştrilor de finanţe din zona euro s-a anulat, era clar că îngrijorările tuturor sunt justificate.
Revenind la Bucureşti, şeful misiunii FMI, Jeffrey Franks, a avut un puseu de sinceritate şi, mânat de un acut simţ al metaforei, ne-a pus şi mai mult pe gânduri: "Pe termen lung, toţi vom muri, vorba lui Keynes, dar trebuie să găsim modalităţile prin care asta să nu se întâmple pe termen scurt", a spus Franks. Şi a continuat. Cică "toţi ne întrebăm care este ţara care va urma să cadă", pentru că "pieţele caută ţări vulnerabile pe care să le atace". Totuşi, ne-a liniştit el, România nu stă aşa de prost, dar trebuie să continuăm cu consolidarea fiscală, măsurile de austeritate, frazele cunoscute.
Tradus pe româneşte, cele spuse sună destul de rău şi confirmă bănuielile că lumea nu poate ieşi la liman din haosul momentului fără morţi şi răniţi. Vasăzică, sunt destui băieţi tineri şi apretaţi, care stau zilnic în faţa calculatoarelor de tranzacţionare şi fac bani din sângele pentru transfuzii de care au nevoie tot mai mulţi răniţi. Fără mamă, fără tată, ca la război. Nimic nu-i poate opri să se bucure de hârjoana fără capăt a liderilor europeni, între ei şi cu propriile parlamente şi guverne de acasă, în beneficiul acestor samsari post-moderni care aşteaptă la colţ ca Grecia (sau oricine altcineva, cui îi pasă?) să-şi rupă gâtul definitiv.
Şi ei, şi noi ştim că planurile de salvare despre care se vorbeşte atât şi curele de austeritate severe impuse unor popoare disperate reprezintă eforturi uriaşe care întârzie doar rezolvarea problemelor şi abia dacă dau o gură de oxigen statelor aflate în dificultate. Sunt precum bucăţile de leucoplast cu care vrem să închidem o fractură deschisă. În cel mai bun caz, sunt utile până la următoarea hemoragie, când vom bănui că e nevoie de un sul dublu de leucoplast. Când, finalmente, ambulanţa ajunge cu pacientul la spital, acesta va fi fericit să scape uşor, numai cu piciorul tăiat. Dar, aşa cum se întâmplă uneori şi în realitate, nu doar în parabole, se prea poate ca doctorul să fi vândut sângele de transfuzii sau să-i taie nenorocitului capul, nu piciorul beteag. Desigur, din greşeală.
