Vă deranjează dacă fumez o ţigară?

Suntem ca fumătorul acela din tren care vrea să-şi aprindă o ţigară, desi stie că nu se face, îi întreabă pe toţi vecinii de compartiment dacă îi deranjează fumul şi imediat renunţă la idee aflând că, dintr-o inexplicabilă curtoazie, toţi se declară nederanjaţi. Nu are niciun farmec să încalci regulile dacă 1. să zicem, nu le cunoşti, asa că nu ai habar că le încalci, 2. nu deranjezi pe nimeni cu asta sau 3. pur si simplu ti se rupe de regulă, ti-ai face un hatâr, dar constati că ti-ai uitat bricheta acasă.

În toată facultatea am învăţat că presa se face din vocaţie, că trebuie să fii gata să ai un program de muncă flexibil (un eufemism de rahat ca să nu spui că nu mai ai vreme nici să-ţi faci liniştit treaba mare, că sigur îţi sună telefonul), că dacă te dă cineva afară pe uşă trebuie să fii pregătit să intri pe geam, că e musai să le ştii pe toate, ca să le poţi explica cumsecade publicului tău etc. Mai mult decât toate, trebuia să îţi intre bine în cap că presa se împarte în două feluri de genuri jurnalistice mari şi late, unele informative şi alte de opinie, şi că nu există jurnalist mai catastrofal şi mai vrednic de aruncat în iadul jurnaliştilor decât cel care amestecă informaţia pură cu propriile-i păreri şi umori. Profesorii noştri au mai povestit fără preget (şi de multe ori fără obraz) despre obiectivitatea jurnalistului, pe care n-o vei atinge niciodată, stimate viitor presar, dar la care trebuie să priveşti ca la un luceafăr călăuzitor. Să publici şi punctul de vedere al celui despre care scrii de rău, să-i dai ocazia să se disculpe (chiar dacă, bietul neghiob, mai mult s-ar acuza). Iar dacă vei fi scrie comentarii sau editoriale, atunci să faci tot posibilul să păstrezi nişte reguli de bază: pleacă de la fapte concrete şi verificate/verificabile, construieşte-ţi o argumentaţie validă lipsită de sofisme ieftine, spune-ţi părerea şi concluzionează, dacă se poate în mod constructiv.

Andrei Pleşu, la Cluj, în faţa unor studenţi, unii dintre ei viitori jurnalişti: „Obiectivitatea nu e posibilă. Subiectivitatea este îngăduită în anumite condiţii: independenţa şi neafilierea celui care o practică, buna credinţă, respectul pentru adevăr mai mult decât pentru prietenii politici şi buna creştere. Dacă astea lipsesc, subiectivismul o ia razna". Tradiţia presei din diferite ţări nuanţează regulile de bază şi uneori le rescrie. Presa americană şi cea franceză diferă în multe privinţe, însă se asemuie printr-o anumită onestitate faţă de cititor/privitor: simpatiile politice sunt transparente. Nu mai departe de zilele trecute citeam un editorial din Los Angeles Times în care redacţia îşi asumă susţinerea lui Barack Obama în alegerile de luna viitoare, poziţie solid argumentată şi însuşită de întreaga redacţie (de fapt, la origini, tocmai asta însemna un editorial). În materie de televiziuni, suntem la curent cu clivajul ideologic ireconciliabil dintre MSNBC, care îi susţine pe democraţi, şi Fox, un fel de braţ mediatic armat al republicanilor celor mai îndârjiţi. În Franţa, toată lumea ştie că „Le Figaro" urmează o tradiţie conservatoare de centru-dreapta, iar L'Humanité militează pentru comunism şi, apoi, alter-mondialism încă de la înfiinţarea lui, de către Jean Jaures. În spaţiul scandinav, simpatiile politice nu sunt declinate, iar idealul obiectivităţii jurnalistice rămâne acea fata morgana către care jinduiesc neobosiţii beduini din presă.

Bizară fatalitate, noi cunoaştem regulile, suntem informaţi în facultăţi şi pe la cursuri despre feluritele filosofii după care se conduc instituţiile de presă prin alte părţi ale lumii, dar le dăm dracului, în dulcele stil clasic. În majoritatea cazurilor, obiectivitatea presei informative nici nu pare să mai fie un deziderat, ba dimpotrivă, un handicap. Nu mai ştie lumea de unde să te ia, eşti incontrolabil, ai voinţă proprie şi o coloană vertebrală mai puţin flexibilă decât media pe ţară. Eşti puţin dus, hai, recunoaşte, faci pe deşteptul, dar de fapt habar n-ai cum se trăieşte în presă, vrei să strici ploile, ţi-e dor cumva de fetele de la Forţele de Muncă?, poate ţi s-a urât cu binele, ai grijă cu cine te întâlneşti, ţi se va spune din ambele părţi. Este de neconceput să publici informaţii critice şi despre unii, şi despre ceilalţi, nu de alta dar fiecare dintre cele două tabere te vor crede vândut adversarilor. La un moment dat, toţi îşi vor da seama despre tine, aşa că nu crezi că ar fi mai bine dacă te-ai gândi mai mult la tine şi mai puţin la ceilalţi? Adică tu chiar crezi că cititorii tăi taman de frământările constiintei tale nu mai pot? În cel mai bun caz, ziarul în care încă mai semnezi va ajunge să învelească o bucată de slănină sau va lustrui nişte geamuri înainte de Paşti sau de Crăciun. Dacă mai continui aşa, oricum nu te prinde vremea aia pe aici, prin redacţie. Ciocu' mic şi pas de glezne, m-ai înţeles?

Regulile presei sunt pentru studenţi şi pentru profesorii lor care din povestitul lor, si nu din presă, trăiesc. Jurnaliştii vechi în meserie ţi le pot recita şi sculaţi în toiul nopţii cu focuri de artilerie, dar numai ca să-şi structureze şi să-şi articuleze anti-sistemul după care funcţionează. Luaţi ce spune Pleşu în acele condiţii ale subiectivităţii tolerabile şi întoarceţi-le de-a-ndoaselea: fiţi subiectivi, iar dacă obiectivitatea oricum nu este posibilă, atunci afiliaţi-vă politic, după care respectaţi-vă prietenii politici cu fidelitate, mai mult decât însuşi adevărul. Buna credinţă şi buna creştere lăsaţi-o celor care se vor obiectivi.

Cam asta am înţeles eu din intrarea unor jurnalişti (sau "analisti", dacă nu vă repugnă prea tare termenul) pe listele partidelor politice. Îmi place să cred că nu sunt singurul din redacţia care mă onorează, săptămânal, să îi reflectez filosofia, printr-un editorial. Cu atât mai mult, îmi place să cred că acest gen de abordare a menirii jurnalistului au fost raţiunile pentru care Rareş Bogdan, şeful şi amicul nostru, a decis să refuze candidatura la deputăţie. Pe toţi cei care încă mai cred în setul ăsta rigid de reguli nelucrative, dar care îţi ţin spatele drept şi buzele departe de fesele celor mai bine plasati, îi asigur de tot respectul. Pe toţi ceilalţi, mi-ar plăcea să-i pot soma să renunţe pe vecie la îndrăzneala scandaloasă de a se numi jurnalişti, dar nu aş face decât să-i întărât mai tare. Aşa încât îi voi ignora cu mult dispreţ, mai ales în săptămânile ce vin, când îşi vor semeţi piepţii şi vor zbiera ca apucaţii că ei sunt cei care fac şi desfac şi vor ciuguli din palme pătate de sânge şi petrol bani murdari.