Venituri neruşinate. Sau nu!

Mă feresc cât pot de mult de populism. Şi totuşi, nu pot să nu remarc faptul că măsura Guvernului Ponta de a stabili un raport de 6 la 1 între salariile medii brute pe ramură este corectă şi echitabilă. Este adevărat, aceasta s-a întâmplat după destul de multă bâlbăială. Pentru că, la început, Victor Ponta a dorit o lege cu care niciun parlamentar nu ar fi putut fi de acord. Era preconizată un fel de amputare artificială a salariilor unor bugetari. Până la urmă, ordonanţa de urgenţă aprobată în Parlament a fost o soluţie corectă şi constituţională. Şi, mai ales, aplicabilă. A rămas însă în suspans problema veniturilor. Veniturile pot depăşi de câteva ori salariul.

Nu cumva ne întoarcem de unde am plecat? E bine sau este rău ca într-o societate cu capital de stat, în funcţie de criteriile de performanţă, managerii, dar şi membrii Consiliilor de Administraţie pot obţine, la capătul anului sau chiar lunar, sume care, cel puţin aparent, eludează prevederile ordonanţei de urgenţă adoptate în Parlament? Da şi nu. Şi voi explica de ce. De ce da şi de ce nu. Când e da şi când e nu.

Criteriile de performanţă care trebuie să stea la baza oricărui contract de management, fie că e vorba de o societate de stat, fie că e vorba de o societate particulară, sunt extrem de importante. Dacă sunt stabilite nu formal, ci cu seriozitate şi, mai ales, cu scrupulozitate. Şi dacă îndeplinirea lor este urmărită corect. La ce mă gândesc? Sunt societăţi ale statului aflate de pildă în pierdere. Cum este, să spunem, Poşta. Atunci când o persoană căştigă contractul de management, este absolut obligatoriu să o facă fiindcă a probat, cel puţin la nivel teoretic, că are capacitatea de a imbunătăţii lucrurile. De a duce societatea la profit. În baza unui plan agreat de ambele părţi. Nu înstrăinând, pur şi simplu, activele. Sau valorificând fierul vechi. Dacă acest plan este bun şi agreat şi de reprezentanţii statului, atunci poate că în locul pierderilor să apară profitul. Acest profit este mai mare sau mai mic în funcţie de pregătirea, de experienţa şi de ingeniozitatea managerului, în raport cu efortul intelectual şi chiar fizic pe care trebuie să îl depună. În contractul de management pot fi înscrise etapele şi parametrii viitoarei evoluţii pozitive. Dacă aceştia sunt atinşi la nivel maximal, atunci şi venitul, dincolo de salariu, al managerului trebuie să fie pe masură. În caz contrar, pleacă în privat.

Aşadar, un venit de câteva ori mai mare decât salariul nu este neruşinat. Ci meritat. Dar nu şi în situaţia în care contractul de management este făcut cu dedicaţie. Scris doar de către una dintre părţi. Adică chiar de manager. Este neruşinat acest venit dacă parametrii de performanţă sunt prea modeşti. Sau dacă urmărirea de către Consiliul de Administraţie nu este corectă.

Şi, iată, ajungem la cheia problemei. În Consiliul de Administraţie, cu rare excepţii, este plasată clientela guvernaţilor. A partidelor. Din nefericire mulţi membrii CA văd în acest statut doar o sursă de a câştiga cât mai mulţi bani. Nu şi o responsabilitate. Ei sunt interesaţi să închidă ochii pentru că şi veniturile lor, bazate pe aceleaşi criterii de performanţă, sunt proporţionale cu veniturile managerilor. Ei bine, aici ceva nu este în ordine!