Ne amintim toată zarva din iunie, când România era să păţească ruşinea ca preşedintele şi premierul să se ia la păruială pe singurul scaun care ne era alocat la masă. Cum spuneam şi la acea dată, miza fiecăruia nu ţinea doar de agenda fierbinte din ţară, cât şi de interesele celor două mari şcoli de gândire din Europa, adică adepţii austerităţii şi chibzuielii, adunaţi în jurul Angelei Merkel, şi cei ai cheltuirii mai multor bani în vederea reînceperii creşterii economice, conduşi în negocieri de Franţa d-lui. Hollande. România a fost, la acea dată, pionul necunoscut în ecuaţie până cu câteva ore înaintea începerii summit-ului, când ecusonul i-a fost pregătit d-lui. Ponta, iar Franţa a ştiut că avantajul d-nei. Merkel va fi de un singur vot în interiorul Consiliului. Acest fapt a îndulcit puţin deciziile luate şi părea să confere un avantaj strategic important Franţei în configuraţia politică europeană.
Nimic mai fals, nimic mai efemer. Pornit la drum convins că soluţiile cele mai potrivite pentru Franţa sunt exact opuse celor dorite de predecesorul său, Nicolas Sarkozy, François Hollande a străbătut primele luni de mandat intern într-o debusolare îngrijorătoare, până când şi-a dat seama că economia ţării sale nu se află sub cele mai bune auspicii, iar rămânerea în urmă a competitivităţii economiei franceze, deficitul bugetar scăpat în străchini după anul electoral şi rata mare a şomajului sunt probleme care nu se rezolvă dând din gură la televizor. Planul pe care l-a prezentat recent seamănă câte puţin cu ceea ce ar dori să facă şi socialiştii noştri, cu ajustările de rigoare determinate de populismul tipic al campaniilor electorale: taxe mai mari pentru cei înstăriţi şi pentru companiile mari, o „flexibilizare" a sistemului de asigurări sociale, îngheţarea cheltuielilor statului, fără scăderea salariilor bugetarilor etc. În orice caz, atingerea ţintelor presupun tăierea unor cheltuieli de 10 miliarde de euro şi creşterea de taxe pentru colectarea a 20 de miliarde de euro în plus la buget - adică exact lucrurile pe care i le imputa d-lui. Sarkozy înaintea alegerilor -, în condiţiile unei creşteri economice anemice, de sub 1%, prognozate pentru 2013. Niciun cuvinţel despre reformele structurale ale unui stat construit pe bazele unei birocraţii hiper-dimensionate şi care dă dovadă de o uriaşă rezistenţă la schimbare. Asemănările dintre statele noastre nu sunt întâmplătoare, dat fiind faptul că arhitectura statului român s-a inspirat din modelul Republicii Franceze. Recent, planurile d-lui. Hollande au fost aspru criticate de Berlin. Presa europeană de săptămâna trecută citează un raport publicat de un grup de cinci „înţelepţi" tocmiţi de ministrul german de finanţe Wolfgang Schäuble, care şi-au exprimat abrupt neîncrederea în capacitatea Franţei de a se revigora şi îngrijorările din cauza ameninţărilor potenţiale pe care Franţa le-ar reprezenta pentru Europa. Dr. Lars Feld, unul dintre cei cinci, a fost limpede ca lumina zilei: „Problema cea mai gravă în zona euro, în acest moment, nu mai este Grecia, Spania sau Italia, ci Franţa, deoarece aceasta nu a întreprins nimic pentru a-şi restabili cu adevărat competitivitatea, şi este chiar pe cale de a se orienta în direcţia opusă."
Din iunie şi până acum, s-au petrecut multe lucruri şi la Bruxelles. Olli Rehn, fostul comisar pentru Extindere în timpul când România avea încă statut de candidat, a primit însărcinări noi şi fundamentale pentru sănătatea economică a ţărilor UE. În calitate de comisar pentru Afaceri Economice şi Monetare, discretul finlandez, extrem de cunoscut şi relativ popular mai ales în nordul Europei, va fi cerberul care va superviza bugetele statelor UE şi va avea grijă de „întărirea guvernanţei economice", prin implementarea Pactului de Stabilitate. Dacă o ţară pare să o ia pe arătură şi să iasă din criteriile de la Maastricht (3% deficit bugetar, 60% datorie publică) şi nu are de gând să ia măsuri clare şi suficiente pentru corectare, dl. Rehn intervine şi aplică amenzi usturătoare, de care statul în cauză nu prea are cum să scape, decât pur teoretic. Dl. Rehn nu are nicicum alura unui căpcăun veritabil: mare amator de saună, ca orice nordic; autor al unei cărţi devenite best-seller în Finlanda, deşi are tematică europeană, a decis să doneze toţi banii câştigaţi din vânzarea cărţii unor cluburi de fotbal pentru copii şi tineret, spunând că fotbalul a fost pentru el modalitatea prin care a cunoscut Europa şi şi-a dobândit conştiinţa de european. Vorbeşte puţin şi citează des o butadă clasică a finlandezilor care spune că diferenţa dintre un finlandez introvertit şi unul extrovertit este că, atunci când discută cu cineva, primul se uită la propriile picioare, iar al doilea se uită la picioarele interlocutorului. El, tăcutul şi sfiosul finlandez, va putea să taie în carnea vie a bugetelor, începând cu 2013.
Bugetul UE pentru 2013 este momentan într-un impas teribil, după ce delegaţia Parlamentului European (PE), condusă de prietenul d-lui. Ponta, socialistul Martin Schulz, a părăsit discuţiile. Consiliul miniştrilor de finanţe trebuie să descopere modalităţile prin care să rezolve nişte restanţe ale anului în curs, inclusiv o gaură de vreo 9 miliarde de euro destinate finanţării unor programe europene, printre care şi cunoscutul program de mobilitate studenţească Erasmus. Propunerea contributorilor la bugetul UE, grup în care se regăsesc sub aceeaşi flamură şi Franţa, şi Germania, este de a tăia bani din liniile de credit necheltuite încă, iar fondurile de coeziune par să fie principala sursă identificată. De cealaltă parte, dl. Ponta a participat marţi la întâlnirea „Prietenilor Coeziunii", beneficiarii bugetelor UE, 15 la număr, sprijiniţi de socialistul M. Schulz, care va încerca să găsească soluţii politice pentru a-şi păstra sumele alocate programelor de dezvoltare şi în perioada 2014-2020. Bătălia va fi cruntă, iar discuţii decisive ar putea să se poarte la Consiliul European de săptămâna viitoare. Cum liniile fronturilor în disputele politice europene sunt, după cum vedem, foarte fluide, reprezentarea României devine din nou un subiect interesant, deşi cei doi actori interni dau semne că ar putea să se înţeleagă: misiunea de a anunţa rezultatele după summit poate fi una ingrată, aşa încât niciunul dintre ei să nu mai aibă prea mult chef să ia drumul Bruxelles-ului.
Aşa stând lucrurile, este tot mai clar că Germania - cu sau fără d-na. Merkel - va da tonul politicilor europene şi în anii următori. Modelul propus de dl. Hollande, cu o creştere pe termen scurt a cheltuielilor publice, cu riscul creşterii inflaţiei şi a devalorizării monedei euro, are tot mai mici şanse de a fi agreat la Bruxelles, aşa că regula europeană, de care dl. Rehn va avea grijă să fie respectată, va fi tot cea a austerităţii şi chibzuinţei. În săptămânile de campanie care urmează, nu o să v-o spună nimeni, dar la anul să nu vă aşteptaţi la nimic bun. România are de dat înapoi aproape 7 miliarde de euro, care vor crea presiuni mari pe cursul de schimb. Dacă va dori să echilibreze balanţa, există doar câteva posibilităţi. Vasăzică: investiţii străine directe, dar vedeţi bine că investitorii nu prea au poftă să rişte; remitenţe de la românii plecaţi în străinătate, dar nici lor nu le merge grozav; emiterea de noi obligaţiuni ale statului român, dar cum ne cam facem de cap în ultimul timp, pieţele ne taxează la dobânzi; rezerva internaţională a BNR, dar faceţi-vă că nu aţi văzut bine... Şi, în sfârşit, FMI!!! Care acum vreo două săptămâni ne sugera, aşa, într-o doară, că n-ar strica să încercăm o creştere micuţă a cotei unice, cu vreo două puncte, poate şi a TVA-ului, până la un 25%, a contribuţiilor la asigurările sociale, ceva reforme aspre, apoi să scăpăm de tot ce înseamnă active profitabile ale statului, să rezolvăm într-un final naibii şi chestiunea cu arieratele, mai ales pe la autorităţile locale şi, în general, să stăm cu unghiuţele tăiate când vin ei în vizite de evaluare.
Bref, dacă va avea vreun candidat atâta curaj în instalaţie să vă spună că nu!, nu o să o ducem mai bine dacă vor câştiga unii ori ceilalţi, ci la fel de rău, ba chiar şi mai şi, că poezia cu autostrăzile alea de sute de kilometri e o prostie de campanie fără viitor real, că banii vor fi tot mai puţini, iar dacă se va întâmpla să fie mai mulţi la un moment dat, asta nu va fi o veste bună, ci o inflaţie scăpată în spirală, ei, bine, dacă le veţi auzi pe acestea din gura unui aspirant la isprăvniceală, daţi-i votul fără preget.
Mi se pare că este vremea să-i căutăm pe cei care ştiu ce urmează şi o spun cu gura deschisă, nu pe la colţuri, nu pe de-a-ndoaselea, aşa cum toţi se pricep s-o facă.
