A doua zi, profitând de uşa larg deschisă, s-a furişat înăuntru. Modestă şi supusă, dar şi plină de vioiciune, cu privirea caldă şi jucăuşă, cu blana albă punctată cu pete negre, părea a fi un amestec de terrier cu... multe alte rase de talie mică. Într-un fel, foarte obscur, îmi dorisem mereu un câine; aşa că am adoptat-o şi, văzând că zile de-a rândul nimeni nu o caută, am numit-o ca pe prima căţeluşă care a „adulmecat" spaţiul cosmic: Laica.
Inteligenţa ei ne-a şocat din prima clipă. Numele şi l-a acceptat şi recunoscut de îndată ce l-am rostit. La fel s-a petrecut şi cu toate interdicţiile care făceau acceptabilă convieţuirea cu un câine de pripas; după ce am surprins-o lipăind din vasul cu lapte pus la răcit pe gresie, a fost suficientă o singură admonestare pentru ca niciodată să nu mai depăşească pragul casei. Când uşa era deschisă, băga doar capul, fără să păşească peste prag, şi dădea expresie, în modul ei inimitabil, plin de entuziasm şi tandreţe, bucuriei de a fi cu stăpânii ei.
Aţi înţeles, desigur, că exista o anumită distanţă între noi şi ea. Era adorabilă în sinceritatea şi dăruirea ei, vioiciunea şi inteligenţa ei ne aduceau o permanentă încântare; dar necunoaşterea antecedentelor ei ne-a făcut să ne temem de eventualele boli pe care le-ar putea purta, iar lipsa de experienţă nu ne-a lăsat să înţelegem ce ar putea face un veterinar pentru a-i asigura o sănătate convenabilă.
Singura căreia nu-i păsa de astfel de considerente era Laica. Îşi făcuse culcuş într-una dintre pivniţele casei, unde dormea pe un sac de rafie plin cu rumeguş, mânca cu entuziasm tot ce-i ofeream din preaplinul prânzurilor noastre, şi îşi petrecea o bună parte din zi pândind vigilentă pe sub poartă orice mişcare se producea pe stradă.
Apucăturile de câine fără căpătâi se manifestau cu putere: o zbughea pe stradă la fiecare ocazie, dând raite înflăcărate prin cartier (nici până azi nu am cerut scuze familiei Suciu pentru faptul că Laica le-a mâncat într-o zi friptura!). Reuşea acest lucru chiar şi atunci când era în călduri, rezultatul fiind câteva serii de pui splendizi, produşi parcă prin clonare, şi pe care nu am avut mari dificultăţi să-i plasăm pe la cunoştinţe şi prieteni.
O să vă puneţi poate întrebarea: ce este atât de deosebit în viaţa căţeluşei de pripas Laica, încât să merite relatarea într-un blog? Doar fiecare câine aduce bucurie şi amuzament stăpânului său, nu-i aşa? Trebuie deci să vă vorbesc despre destinul nepereche, destinul măreţ al căţeluşei Laica.
Era o iarnă geroasă. Laica îşi făcea apariţia foarte rar din pivniţa care-i servea drept bârlog. Mai mult chiar, am remarcat că timp de mai multe zile mâncarea a rămas neatinsă, fapt care m-a determinat să pornesc în căutarea sa. Am găsit-o pe sacul său, slabă şi febrilă, tremurând din toate încheieturile, privindu-mă disperată cu ochii împăienjeniţi de febră. Am ridicat-o cu grijă de pe sac, şi am avut un şoc care şi azi, după atâţia ani, mă cutremură: laba din stânga spate era imensă, tumefiată şi neagră, şi lipsită de păr datorită râvnei disperate cu care Laica încercase să o „vindece", lingând-o timp de atâtea zile.
Ce se întâmplase? Ştiţi poate obiceiul câinilor, de a se roti în culcuş pentru a găsi o poziţie mai bună. Făcând aşa, un fir de rafie i se încolăcise pe picior, strangulându-l, producând stază şi gangrenă. Cu foarfeca purtată de o mână tremurândă am eliberat-o pe Laica din strânsoarea ucigaşă şi, nefiind priceput în evaluarea şanselor sale de supravieţuire, m-am mulţumit să-i pun la îndemână un vas cu apă, şi am plecat ruşinat că nu pot face mai mult pentru ea...
Timp de trei zile, din pivniţă au răzbătut prin planşeul gros urlete înfiorătoare. O vedeam pe Laica în chinurile morţii, şi nu rare erau momentele în care plângeam gândindu-mă la suferinţa prin care dragul meu tovarăş trecea fără vină. După care ... tăcere! Dar gândurile mele negre erau acum şi mai intense, complicate de sentimentul de vinovăţie şi de anticiparea imaginii unui trup din care suferinţa a stors viaţa până la ultima sa picătură.
Au trecut două zile de îndoială. Stăteam chiar în capul scărilor, încercând să-mi fac curaj să cobor în pivniţa unde Laica trăise infernul ultimelor sale zile ... când am auzit mişcare şi ... MINUNE! ... Laica a apărut vie, slabă dar întreagă ... ba nu, nu era întreagă! ... piciorul stânga spate lipsea de la genunchi în jos... şi Laica venea spre mine șontâcăind, mai să fie trântită la pământ de îndârjirea cu care îşi balansa drăgăstos coada!
Lacrimile pe care le-am vărsat atunci sunt eterne, căci constat, în timp ce scriu, că sunt la fel de fierbinţi după trecerea a două decenii. La început, ele însemnau bucuria de a o vedea pe Laica vie; pe urmă, ele au izvorât dintr-un sentiment pe care cu greu îl pot defini. Aţi înţeles, desigur, că urletele care străbăteau din pivniţă nu erau urlete de agonie, ci erau strigătele de luptă ale acestui neînfricat tovarăş al nostru, care se hotărâse să elimine răul din trup, rozându-şi piciorul până la ultima fărâmă cuprindă de boală.
Cum poţi defini ceea ce simţi în faţa unei asemenea dovezi de iubire de viaţă, de dăruire în trăirea propriului destin, de curaj în înfruntarea durerii şi a suferinţei? Apreciere, admiraţie, entuziasm, compasiune, iubire... umilinţă chiar? Eu plângeam din toate acestea, copleşit de intensitatea emoţiei, şi incapabil pentru moment să înţeleg că acest moment îmi va schimba viaţa pentru totdeauna.
Mi s-a schimbat viaţa, fiindcă viziunea mea asupra vieţii a fost schimbată radical. Noi, oamenii, ne panicăm imediat ce apare o problemă, alergăm în dreapta şi-n stânga, ne lamentăm fără încetare şi cerem disperaţi ajutor, fără să ne gândim la pilda unei căţeluşe modeste, care n-a avut drept altă armă în pivniţa întunecoasă în care lupta cu moartea iminentă decât iubirea de viaţă. Aceasta a fost arma! ... dinţii n-au fost decât un instrument.
Vreau să vă spun că Laica a trăit! Lipsa piciorului nu părea s-o deranjeze prea mult sau, altfel spus, a continuat să ducă aceeaşi viaţă în ciuda lipsei. În anul următor, urmare a unei escapade la care era atât de maestră, a rămas şi gestantă (cum clocotea în ea pofta de viaţă! cum se exprimau cu putere în ea chemările care întemeiază acest Univers!).
De aici i s-a tras şi pieirea: era greoaie, şi nu a putut traversa strada la timp, şi o maşină care venea în viteză... Nu are mormânt. Nici nu trebuia. În sufletul meu va fi mereu o floare proaspătă alături de amintirea ei. Din amintirea ei se naşte patosul acestei mărturii.
În momentele în care ne plângem de dureri sâcâitoare şi despre oameni nesuferiţi, să ne amintim de modesta căţeluşă care a trecut prin purgatoriul durerii de nespus pentru a ne învăţa cum trebuie să trăim, cu curaj, dăruire şi iubire, viaţa noastră de oameni făloşi.
Şi, vă rog, când doriţi să vorbiţi despre eroii voştri şi viaţa lor pilduitoare, recitiţi mai întâi, cu umilinţă, mărturia despre viaţa fără seamăn a căţeluşei de pripas Laica.
