Viata in nuante de gri

 Viata in nuante de gri
Fiecare traieste intens in felul lui. Pentru celalalt, asa cum cate o data hotaram noi sa vedem, dar chiar si pentru noi insine, o astfel de traire pate foarte bine sa insemne "doar" o alta nuanta de gri, din atatea care le imagineaza ca se arata zilnic, in fata ochilor.

Nuante de gri: asta poate fi clipa de clipa jurnalul,excursul unei vieti...
Desi scrise acum multa vreme, marile texte autobiografice, Sf. Augustin, Celine, Dostoievski, Pavese, Henry Miller, Kafka sau Hemingway. N au fost extrem de puternice, pentru multi, probabil, ca sa fie "albe" sau "negre". N am auzit sa se omoare lumea dupa ele, sa se discute in autobuz, asa cum se discuta cartile lui Cohello. Pentru multi, sunt doar o alta nuanta de gri. Ai impresia, uneori ca miza ta e cea a inteligentei sau a talentului. Pana cand vine o vreme cand vezi ca esti inteligent, dar nu destul de inteligent; ca esti talentat, dar nu suficent de talentat. Da, astea pot fi niste gri uri "reusite". Dar daca ramane si altceva in afara de testarea inteligentei si a talentului in viata ta, tot ce tine de sufletul tau, nu poate fi decat alb sau negru.
Daca e ceva cu adevarat important, acel ceva e insasi viata aceea, din launtrul tau. Ideile, asa zisele "realizari" ale unei vieti, pe care unii pun intreaga miza, de obicei nu spun ceva extraordinar despre ele in sine. E alb sa incerci sa intelegi ceva ul acela asupra caruia se exercita insasi viata ta launtrica, laboratoarele in care se (poate) naste sentimentul tau. Sa transformi in concret acel sentiment, (daca exista), sa l faci posibil si sa l colorezi. Sa pui culoarea strat peste strat, pana obtii acea stralucire. Si stim ca numai albul straluceste perfect...

E negru sa ratezi. Dar devine alb, totul, daca ai decenta si seninatatea sa recunosti ca ai ratat, desi, daca nu ai si taria de a te intoarce si a incerca sa refaci ceea ce mai e de refacut, nu ti mai ajuta la nimic... Sa nu invinuiesti pe nimeni pentru asta. Sa ai putere sa accepti ca ai ajuns, din nefericire, exact acolo de unde ai plecat, sa recunosti ca ai putut sa nu ti intorci privirea, intocmai ca sa nu poti vedea ce ai lasat in urma ta.

Nu vrem sa luam in considerare adevarurile si ipotezele noastre: le acundem, le facem sa para, mintindu ne, doar nuante de gri. Mai deschise, mai inchise, dar totusi gri. Daca viata e mai grea, cautam refugii, in ascunzisuri gri. Ne mintim ca amintirile sunt fictive si ne intoarcem intotdeauna in locul in care am mai fost, neinvatand nimic. Chiar daca avem probele, albe sau negre, tot, nu vom recunoaste nimic, luand o, iarasi si iarasi de la capat cu arta noastra de a colora, micsorand totul, in nuante mai deschise, sau mai nchise de gri.

Ne e cumplit de teama de umilinta.. Nu ne place sa admitem ca felul in care am vazut lucrurile si am actionat a fost gresit; ne agatam de opiniile noastre, si atunci cand e clar ca avem de pierdut oameni sau lucruri pe care n o sa le mai avem niciodata. Dar ne grabim "sa ne salvam" impingand totul in "comodul" gri. Ca sa ne fie mai usor...

Ne ascundem in gri uri pe care ni le imaginam fiindca ne e frica de viata si de ceea ce e alb sau negru, definitiv si pretios in noi. Preferam sa lasam viata sa "ni se intample", pur si simplu. Avem ambitii si sentimente mici, "normale", de loc iesite din comun si ne obisnuim repede cu ratarea implinirii lor. Ne facem un scop in viata sa ne ferim sa fim raniti si il coloram, in gri, schimband numele nepasarii de care suntem in stare, in "instinct de supravietuire". Cate nuante de gri, doar la imensul si mizerabilul efort de a avea relatii bune cu toata lumea si in ne multumi sa citim doar in carti cuvinte ca "dragoste", "extaz", "naruire", "miza" "suflet" "implinire"... Cat de gri e, si nu recunoastem asta, sa simtim ca spiritul nostru nu mai vietuieste, ca tot ceea ce credeam in adolescenta ca o sa respectam in noi nsine, nu mai exista, inghitit de marea de nuante nici albe, nici negre, cu care "opereaza" viata noastra de indivizi deja maturi, care ne asundem la infinit de noi insine...
Norii sunt, totusi albi. Altii aproape negri.

Candva am notat aceasta fraza: "sunt lucruri care vin si trec si ti fac un semn si tu incerci sa l spui si spusa ti e desarta sau gresita. Le ai izgoni, dar parca ti pare rau de ele, ca au de patimit o vina care nu era a lor. Ca trebuie sa fie sterse din traitul tau, si asa putin, n ar fi nimic. Dar sovai sa le arunci printre atatea clipe duse fara urma... E trist ca n ai stiut sa spui ca lumea cum urca norii albi sub soarele de mai... "

Ori de cate ori recitesc aceasta fraza (sa fie Cretia? Sau Pavese?), simt un fel de strivire a sufletului, un fel de spaima nestiuta, de a ma putea afla printr o minune, pentru cateva secunde intr un viitor, pe care nici eu si nici altii nu l vom cunoaste niciodata. Ma trezesc, parca, alaturi de toti ceilalti care asemeni mie afla, pentru o secunda cat de insuportabila poate fi intalnirea esentiala cu acel timp pe care l ai pierdut (nu intotdeauna din cauza ta, ci mai degraba din a celor in care, increzator, ti ai pus viata,destinul), timpul acela care credeai ca de fapt nu e al tau, nu ti apartine... Dar cu totii, cred, cand privim la "acel" timp pe care l am ingropat, cu buna stiinta, simtim acea durere, despre care vorbea Dickens, in "Timpuri grele": "Te doare?" "Cred ca e durere undeva in camera" - zise doamna Gradgrind, "dar nu pot spune ca este a mea."
Poate ca macar unii dintre noi sa vada, pana nu e prea tarziu albul si negrul asa cum sunt: si prin asta, toate minunile culorilor. E albul cela care iese la suprafata din adancul fiintei noastre, ca o esenta. Este ceea ce li se intampla doar acelora dintre noi care stiu sa deosebeasca toate celelalte clipe, insignifiante ale vietii, de acelea cand pot sti cat de mult pretuieste acea lumina alba: o prezenta "straina" care se insinueaza in inima noastra. Care topeste ceva in noi. Ea poate fi simtita,sau nu. Noi suntem, pana la urma, cei care hotaram. O putem observa, constientiza, sau nu. Daca simtim si asumam albul, suntem salvati. Daca nu vom trai intre infinite nuante de gri, care sunt tot atatea carari, prin care oameni fara importanta intra si ies din fiinta noastra. Si o vom lua, iarasi si iarasi, de la capat. Pana la capat.

Comenteaza