Viaţa scandaloasă a unor oameni fără ţară

Dincolo de realitatea faptelor evocate de ministru, cu creşterea numărului de infractori români cu vreo 90% în primele şase luni ale anului faţă de aceeaşi perioadă din 2010, este interesant şi felul cum şi-a pregătit ofensiva din punct de vedere mediatic.

Duminică seara, aflându-se la Marsilia, Guéant vorbea despre pegra de origine comoreză care înspăimântă oraşul. Luni dimineaţă, reîntors la Paris, a invitat câţiva ziarişti la o plimbare pe Champs-Elysées şi le-a arătat pe viu, ca din senin, realităţile despre care vorbise şi într-un interviu apărut în aceeaşi dimineaţă în Le Parisien. Atunci a anunţat că „se va trece la o viteză superioară" în privinţa repatrierilor de români delincvenţi, stârnind iarăşi îngrijorarea comisarului pentru justiţie, drepturi fundamentale şi cetăţenie Vivianne Reding. Opoziţia socialistă franceză şi colegii lor din România au catalogat dur intenţiile lui Guéant, însă opinia publică franceză pare să fi rezonat mai degrabă cu ministrul decât cu nedoriţii români sau cu apărătorii lor politici. Vi se pare ceva scandalos în toată această poveste? Imaginaţi-vă doar Piaţa Unirii plină ochi nu cu valutişti dubioşi şi pisicuţe tolănite pe la terase de mână cu modeşti oameni de afaceri italieni, ci cu cerşetori germani, înalţi şi blonzi, cu englezoaice borţoase şi urâte agăţându-vi-se insistent de pantaloni sau cu tabere jegoase de francezi răcnind cât îi ţin bojocii Marseieza (Masioza, pentru Gigi Becali) şi ţopăind menuete la nunta clandestină a Claudettei, 12 ani, cu Jerôme, 15 luna viitoare. Ceea ce este cu adevărat scandalos, dar greu de contracarat, este faptul că toată acţiunea ministrului nu se arată decât ca o nouă armă electorală în vederea alegerilor de la anul. Reacţia socialiştilor şi teama nedisimulată a partidului lui Nicolas Sarkozy (UMP) că va pierde voturi în favoarea dereglaţilor Frontului Naţional ai Marinei Le Pen sunt tot atâtea argumente în acest sens.

În altă parte a continentului, Comisia pentru Egalitate de Şanse a Consiliului Europei a adoptat, tot luni, o propunere care ar interzice doctorilor din sistemul sanitar de stat să divulge părinţilor sexul copiilor nenăscuţi. Motivarea propunerii ţine de încercarea de a descuraja o practică întâlnită tot mai des în mai multe ţări din fosta Uniune Sovietică (mai ales Armenia, Azerbaidjan şi Georgia) şi din Albania, anume avorturile selective făcute de unele femei gravide care nu doresc să aibă fete. Propunerea va figura pe agenda viitoarei sesiuni plenare a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, de luna viitoare, şi va deveni normă în toate cele 47 de state membre ale Consiliului în cazul că va fi votată. Ştirea a generat o avalanşă de reacţii adverse în majoritatea Europei, unde oamenii doresc să afle sexul viitorilor copii din considerente practice şi uşor de intuit. Oamenii consideră că propunerea ar aduce atingere dreptului lor la accesul la informaţii de natură medicală, iar suprimarea acestui drept li se pare scandalos. Şi totuşi, iniţiativa Consiliului a fost determinată de o altă realitate scandaloasă care, e drept, se manifestă prin ţările Caucazului, de care ne despart atâtea, inclusiv Marea Neagră. În final, sentimentul covârşitor al opiniei publice europene este că nu poţi stăvili un abuz printr-un altul, găsind şi mai scandalos faptul că decizia ar putea fi luată prin hotărârea unui for transnaţional care se pretinde reprezentativ, deşi este format din oameni nealeşi ca atare de populaţia naţiunilor pe care, cică, le reprezintă.

Sunt doar două exemple care provin din aceeaşi Europă care trece prin momente de cumpănă din atâtea şi atâtea pricini. Falimentul Greciei a încetat deja să mai fie un tabu, islamizarea ţărilor din vestul continentului este coşmarul tot mai multor posesori de bombe, iar graniţele continentului, cu toate măsurile drastice de control din spaţiul Schengen, sunt tot mai permeabile, mai ales pentru nord-africani (prin Italia şi Malta) şi turci (prin Grecia). „Unitatea în diversitate" este, iată, pentru tot mai mulţi europeni, o formulă caducă, impusă prin mecanisme politice de o elită europeană lipsită de reprezentativitate. Europei îi este din ce în ce mai greu să facă faţă propriei eterogenităţi culturale pe care nu reuşeşte să o gestioneze în beneficiul locuitorilor săi. Mafia cerşetorilor din România şi femeile armene care îşi întrerup sarcinile ca să nu nască fete sunt două realităţi obiective şi la fel de abominabile ale aceluiaşi continent, generate şi perpetuate de două practici politice antagonice. Pe de o parte, ţările Noii Europe, abia ieşite din comunismul care a făcut din corupţie o supapă de supravieţuire, nu sunt în stare să oprească infracţionalitatea de la nivel intern şi să le ofere cetăţenilor lor instrumentele de a-şi trăi viaţa potrivit minimelor rigori ale demnităţii umane. De cealaltă parte, locuitorii Vechii Europe îşi văd drepturile politice subţiate în numele unor idealuri transnaţionale înalte, dar neancorate palpabil în realitatea cotidiană, de către politicieni nealeşi de nimeni.

Când, deasupra tuturor belelelor, europenii simt că au mai puţini bani în portofele din cauze neelucidate pe deplin, frustrarea nu are decât să crească. În mintea tuturor, vor apărea cauzele simplu de priceput ale scăderii calităţii vieţii lor: românii păduchioşi, armencele prunc-ucigaşe, arăbeţii inculţi, turcii gălăgioşi, grecii leneşi, evreii hrăpăreţi, spilcuiţii finanţei planetare, bancherii fără scrupule. Pe când răbdarea oamenilor va ajunge spre capăt, vor fi invitaţi, pe rând, la vot. Abia după numărătoare vom avea neplăcerea să aflăm cât de scandalos este să trăieşti în Europa.