Zeii decăzuţi şi prinţesa fără ţară

Pe fondul răzmeriţelor "supăraţilor" de la Atena şi al pericolelor uriaşe în care se află acum nu doar Grecia, ci întregul echilibru economic mondial, propunerile sale capătă noi înţelesuri.

Pe scurt, Trichet, susţinut şi de alte nume sonore ale politicii europene (Jean-Claude Juncker şi chiar Jose Manuel Barroso), doreşte unificarea politicilor financiare ale UE într-un minister de finanţe unic, care să aplice o politică bugetară comună întregii "confederaţii" de state membre. Superministerul ar avea drept de veto asupra unor serii de cheltuieli publice angajate de statele membre, ar verifica stadiul de implementare al politicilor fiscal-bugetare, ar veghea la competitivitatea economică a fiecărui stat, într-un cuvânt ar lăsa guvernele naţionale cu ochii în soare. Dacă, pe de o parte, putem fi siguri că banul public ar fi infinit mai greu de sifonat, mai ales că filosofia politico-economică pe care ar marşa noul organism ar fi, cel mai probabil, de inspiraţie saxonă, pe de altă parte criticii vor argumenta, pe bună dreptate, că ţările şi-ar pierde o bună parte din propria suveranitate naţională.

Politica bugetară a unui stat este, indiscutabil, oglinda cea mai fidelă a gândirii şi fibrei naţionale, expresia cea mai limpede a suveranităţii sale. De pildă, iată cum seriozitatea şi asceza bugetară a nemţilor se situează într-o poziţie diametral opusă exuberanţei oarbe a grecilor. Pe altă diagonală europeană, transparenţa aproape impudică a utilizării fondurilor publice din Nord le pare balcanicilor români şi bulgari un afront incalificabil adus autorităţii şefului uns să dispună după bunul plac fără să dea socoteală celor inferiori lor pe scara socială, în tradiţia seculară a vătafilor de la curţile boiereşti. Aşa cum popoarele marine din sudul mediteaneean îşi configurează viaţa pornind de la "a trăi clipa", orientaţi hedonist spre prezentul continuu, est-europenii cu rădăcini culturale slave şi trecut comun comunist au corupţia în sânge, trăiesc cu ea într-o simbioză aproape indestructibilă, individul trecând în faze care se succed rapid din postura de corupt în cea de victimă şi înapoi. Cu toţii au în comun felul în care se raportează la stat ca la un duşman comun, nu se văd ca făcând parte integrantă din el, ci ca pe o supraentitate despotică, şi nici nu am spune că sunt prea departe de adevăr. Aşa stând lucrurile, imaginaţi-vă doar cu câtă lipsă de entuziasm popular ar putea fi primită o aşa propunere precum cea a dlui Trichet.

Din altă perspectivă, ideea ministerului de finanţe unic relevă o stare de fapt care ar putea fi fatală construcţiei europene. Încă de la începuturile sale, UE a fost un concept născut în birourile unei înalte funcţionărimi transnaţionale, ale cărei legături cu naţiunile reprezentate au devenit tot mai slabe. Acum, ne aflăm într-un punct de maxim al distanţei dintre reprezentanţi şi populaţie, situaţie la care a contribuit din plin şi un viciu al arhitecturii instituţionale europene: cei care gândesc politicile comune ale UE sunt personalităţi numite sau alese în cercurile restrânse ale elitei politice de la Bruxelles. Nu sunt oameni aleşi prin vot, nu dau socoteală electoratului, le pasă prea puţin de efectele la nivel micro ale implementării ideilor lor. În plus, chiar şi după Tratatul de la Lisabona, dreptul la iniţiativă legislativă aparţine, de facto, doar Comisiei Europene, formată tot din membri ne-aleşi.

Distanţa în creştere dintre elita politică şi populaţie este o dimensiune constantă şi întâlnită tot mai des nu doar la nivel european, ci şi în fiecare stat membru în parte, după cum ştim prea bine din propria-ne ogradă. Lideri politici slabi, priviţi de omologii lor naţionali din ţările UE puternice cu condescendenţă, dau lecţii de bună guvernare în statele periferice care îşi recunosc o dependenţă puternică de apartenenţa lor la UE, din punct de vedere economic şi politic. În Grecia, de pildă, percepţia emisarilor troicii UE-FMI-BCE este aceea a unor năzuroşi opulenţi, reprezentanţi ai unor interese financiare mondiale oculte, care vin să spolieze ţara şi să le răpească grecilor dreptul de decizie asupra viitorului lor. Între timp, aceiaşi emisari se lovesc în Germania sau Olanda de critici virulente legate de incapacitatea de a rezolva eficient o criză care riscă să retrimită economia în recesiune. Grecii nu vor să fie "salvaţi", în timp ce nemţii nu ar mai vrea să-i salveze, însă după atâta şi atâta timp altă soluţie nu mai există. O criză teribilă a Europei, la care au pus umărul elitele naţionale şi transnaţionale ani la rând, neînţeleasă defel de populaţie, nici prin cauze, dar nici prin efecte, pe deplin, va putea fi evitată doar prin aceeaşi mişcare discreţionară a elitei, în profund dispreţ faţă de ceea ce vor oamenii de rând. Aşadar, cine se mai miră că euroscepticismul a devenit o monedă politică foarte valoroasă în mai multe state membre, că naţionaliştii ultra-conservatori finlandezi au fost revelaţia ultimelor alegeri, că Italia şi Franţa au cerut reintroducerea controalelor la frontierele interioare ale zonei Schengen, iar Danemarca a chiar acţionat în consecinţă, că în Olanda sunt tot mai multe voci eurosceptice care susţin că UE este o instituţie anti-democratică şi fără respect pentru voinţa populară, în ambiţia oarbă a liderilor săi pentru un superstat european etc. În numai câţiva ani, din garanţie de stabilitate şi bunăstare, UE riscă transformarea tragică în garanţie de nelinişte socială.

Chiar în aceste zile, înşelată şi depresivă, Europa şade pe muchia stâncii şi priveşte departe, spre Marea Egee. O pală de vânt ar putea-o arunca în neant şi, fără ca Afrodita să prindă de veste, să se zdrobească în bucăţi drept pedeapsă a credulităţii sale în poveşti romanţioase cu zei greci şi regi destoinici.