Doi actuali senatori, foşti ziarişti de casă ai cui s-a nimerit, Gabriela Vrânceanu-Firea şi Sorin Roşca Stănescu, au venit cu propuneri pe cât de periculoase, pe atât de populiste. D-na. Firea a spus că va începe o serie de consultări cu reprezentanţii presei scrise pentru a găsi modalităţi de a le acorda sprijin financiar din partea Guvernului, în condiţiile dificultăţilor financiare uriaşe pe care le au toate publicaţiile din ţară. Dl. Roşca-Stănescu a fost senin şi tranşant în privinţa CNA-ului, numind instituţia „un rău teribil, care a crescut ca un cancer", spunând că ar dori să-i reducă atribuţiile strict la supravegherea standardelor tehnice de emisie a posturilor de radio şi TV, fără să mai aibă vreo putere în „a mai pune vreodată în discuţie conţinutul emisiunilor radio şi de televiziune".
În cazul presei scrise, criza ei într-adevăr nu are precedent. Până şi publicaţii de mare prestigiu, simboluri ale presei din diferite ţări (ediţia germană a FT, Die Tageszeitung, La Tribune) au capotat şi au dispărut de pe piaţă. Pe de o parte, mediul online creează o presiune imposibil de contracarat, prin rapiditatea cu care informaţia este înlesnită să ajungă la consumatorul de presă, chestiune pe care ziarele de hârtie nu o vor putea rezolva niciodată. În privinţa presei de la noi, există câteva cauze suplimentare ale declinului. Baletul politic al patronilor şi şefilor de presă în anii de după 1990 a avut drept resort dorinţa patologică de acces la putere, la una mai mare chiar decât însăşi puterea politică, anume controlul subteran al decidenţilor politici. Au curs fluvii de texte grupate în campanii de presă care luau în colimator câte un om politic, câte o companie sau câte o instituţie şi nu se lăsau până nu îşi atingeau scopul destructurant. Despre onestitatea majorităţii lor, permiteţi-mi să-mi exprim dubiile. Toate publicaţiile insistă să se prezinte drept vocea străzii, platforme independente de idei, câini de pază ai democraţiei, potrivit clişeului, deşi în realitate sunt doar nişte falange de război politic, dedicate trup şi suflet obiectivelor patronilor. La o adică, este o anumită arhitectură a sistemului mediatic dintre multele posibile, dar experienţa ultimilor ani arată, cel puţin pentru presa scrisă, că a fost un model greşit, pentru că a condus la decredibilizarea celor mai mulţi dintre vechii „corifei" ai gazetăriei. În plus, presa scrisă de la noi se chinuie cu costurile logistice şi de difuzare uriaşe, ba mai mult, cu reala imposibilitate de a ajunge la o mare parte a populaţiei. Practic, populaţia care are acces nelimitat la presa tipărită se reduce la câteva milioane de locuitori ai marilor oraşe. Nu intră aici nici măcar oraşele mici, în care există câte un chioşc pierdut sau un poştaş plafonat care vine după-amiaza cu abonamentele. Despre mediul rural, ce să mai vorbim? Aşadar, pentru mulţi români sursele de informare se reduc la radio şi TV, rareori la mediul online, care continuă să se extindă inclusiv la sate.
În ultimii 200 de ani am privit mai tot timpul cu admiraţie spre Franţa, iar sistemul mediatic românesc pare să-şi fi găsit astfel un model nefericit. În timpul mandatului d-lui. Sarkozy, toţi comentatorii credeau că mass-media şi politica erau în apogeul complicităţii lor din epoca modernă. La schimbarea preşedintelui, devenise clar că va urma o nouă schimbare şi în „garda pretoriană" a şefului, în presa aservită puterii de la Elysée. „Le Figaro" este un caz-şcoală. Étienne Mougeotte, fost redactor-şef al publicaţiei sub dl. Sarkozy, nu s-a dat la o parte să recunoască linia oficială a ziarului, aceea de centru-dreapta, susţinându-l franc pe fostul preşedinte în campania pentru câştigarea unui nou mandat. Dl. Mougeotte a fost într-atât de zelos în susţinerea preşedintelui şi guvernului lui François Fillon, încât a fost criticat uneori chiar de către propriii angajaţi, care au acuzat că ziarul s-a transformat într-o gazetă de perete a Guvernului.
La mijlocul lunii iulie, d-lui. Mougeotte i-a fost cerută demisia chiar de la vârf, potrivit zvonurilor. Nu se ştie exact despre ce „vârf" ar fi vorba. Fie însuşi preşedintele Hollande direct, fie, cu ricoşeu, prin proprietarul ziarului, editorul Serge Dassault, om aflat în clasamentul Forbes din 2011 pe locul 96 mondial, CEO al Groupe Dassault, cu afaceri, printre multe altele, în construcţia de avioane civile şi militare, tehnică de luptă şi antrenament etc. şi, fireşte, contracte cu armata franceză. Din punct de vedere politic, dl. Dassault este senator al UMP (partidul d-lui. Sarkozy), iar fiul său Olivier este acum la al doilea mandat de deputat din partea aceluiaşi partid. Fireşte că interesele de afaceri l-au făcut să încerce o apropiere rapidă de noua putere, acceptând schimbarea docilului fost redactor-şef cu un altul, maleabil când vine vorba de socialiştii ajunşi în vârful bucatelor. Paradoxal, pentru presa franceză de stânga, alegerea d-lui. Hollande nu reprezintă neapărat un mare motiv de bucurie: înainte, comportamentul hiperactiv al preşedintelui Sarkozy era subiect de critici acerbe, însă plicticosul d. Hollande este departe de a fi la fel. În plus, performanţele slabe ale noului guvern condus de socialistul Jean-Marc Ayrault nu sunt nici ele prilej de jubilare. Singurul motiv de satisfacţie este acela că subvenţiile de 1,15 miliarde de euro oferite de guvern anul trecut presei scrise private din Franţa au şanse să crească în 2013, dacă ne luăm după promisiunile guvernanţilor de la Paris.
Sesizaţi, aşadar, care a fost paradigma preferată şi de cel mai de succes partid românesc de după 1989, mamutul post-ceauşist de stânga PSD, sub diversele sale denumiri. Subvenţii mascate pentru presă s-au dat gârlă pe timpul d-lui. Năstase, prin publicitatea pentru companii de stat care atingeau uneori irepetabile culmi ale ridicolului: machete publicitare pentru fabrica de tancuri de la Mizil, aflată în proprietatea majoritară a statului, sau pentru călătoriile plăcute şi sigure cu CFR-ul, câtă vreme transportul feroviar era monopol de stat la acea vreme. Printre altele, acestea au fost pârghiile prin care politicieni fruntaşi precum dl. Năstase sau dl. Mitrea scăpau de cele mai multe ori chiar şi de sub lupa „campionilor" presei democratice de opoziţie din epocă (Ev. Zilei, România Liberă, Ziua sau Cotidianul). După 2004, raportul de forţe s-a schimbat radical, iar nu după mult timp presa a devenit un teatru de operaţiuni politico-mediatice sângeroase între păpuşari veroşi, etapă pe care nici pe departe să o fi încheiat.
Şi în Franţa, şi în România post-1989, a existat dintotdeauna o presă pentru care conivenţa cu puterea era singura raţiune de a fi. Dar configuraţia socială şi economică a lăsat loc, pentru un timp, şi disidenţilor oneşti, şi presei independente de investigaţii, şi presei de analiză şi sinteză a evenimentelor curente etc. Toate acestea sunt azi într-o agonie cvasi-finală. Dintre toate publicaţiile care nu fac politică partizană, nu rezistă decât imundele fiţuici populare, atât de comod de încropit de necrofagi Şi arheologi de alcov din zvonuri şi perverse plăsmuiri ale imaginaţiei, şi două cotidiane de sport, pentru care viaţa amoroasă a sportivilor (uneori chiar cele mai intime amănunte) reprezintă cea dintâi temă de interes.
Să facem un exerciţiu simplu, de actualitate: care au fost instituţiile de presă care au dat cu Gigi Becali de pământ când a refuzat să respecte legea şi să depună o declaraţie de avere completată corect, afurisind în schimb instituţia statului care se ocupă de subiect? Cine a refuzat să-i repete la nesfârşit porcăriile pe care le debitează voluptuos, din calitatea sa de protejat/protector al d-lui. Antonescu, ce se doreşte viitorul preşedinte al ţării? Cine a îndrăznit să ceară demisia d-lui. ministru Stroe, pentru prostia fudulă cu care se manifestă sistematic în public şi pentru anchetele abuzive, hărţuitoare şi lipsite de orice relevanţă pe care le-a comandat în toată ţara, în urma scandalului de la Poliţia din Balş? Fireşte, doar aceleaşi publicaţii care tăceau mâlc în faţa hoţiilor şi inepţiilor guvernelor PDL. În rest, e simplu: noul os de ros era deja adjudecat de mult, de către cei deveniţi din carnasiere turbate direct ofiţeri de PR pe lângă Palatul Victoria. 7
PS.:
"Cui să te plângi, când toată cavaleria / e strânsă-n curtea fabricii de zahăr?! / Salută şi tu majestuos mizeria / Şi râgâitul cult de mare mahăr. // Ţine-ţi şi tu celulele-n dârlogi / fă-te şi tu că hoitul nu miroase, / nu te-ntreba ce-i cu aceşti milogi, / ce-i cu aceste ziduri fără case." - Mircea Dinescu, "Scrisoare către domnul Mihail Bulgakov", vol. "Moartea citeşte ziarul", 1989.
