A străbătut 3 continente pe bicicletă, iar în Cluj circulă cu maşina
- Scris de Mihai Prodan
- 23 Dec 2012, 17:28
- Eveniment
- Ascultă știrea
Ştefan Roman are 32 de ani şi, de profesie, este geograf. A lucrat timp de trei ani în Africa, într-un proiect de asistenţă alimentară, de unde s-a întors în februarie la Cluj şi, ca să nu stea degeaba, a făcut o tură pe bicicletă până în Burundi, una dintre multele sale expediţii.
"Am lucrat la o agenţie germană pentru dezvoltare, în Africa, trei ani, într-un proiect de asistenţă alimentară", spune el. "În zona estului Congo-ului e o zonă de conflict, în care în principiu populaţia a uitat deprinderile simple de agricultură. Multă lume s-a refugiat şi nu a putut cultiva. Toate structurile s-au degradat - de producţie, cooperativele, nu mai aveau unelte cu care să lucreze şi era şi mare insecuritate în zonă. Am făcut cursuri, şcolarizări, perfecţionări care ţinteau rezultatul de a relansa agricultura. Eu mă ocupam de planificare, managementul proiectului".
Din februarie, de când s-a întors la Cluj, Ştefan Roman şi-a luat bicicleta şi a făcut o tură prin Burundi. "A fost a treia tură prin ţară", spune el, "aşa că acum am mers în zone în care n-am mai fost. E o ţară mică, e cam cât patru judeţe, dar are un peisaj foarte frumos, cu multe drumuri care traversează tot felul de sate izolate, traversează pădurea tropicală".
Nu e periculos pentru un biciclist să traverseze o astfel de zonă singur? "De foarte multe ori e doar o chestine de imagine, de cum te prezinţi", spune el. "Oricine poate avea o aparenţă vulnerabilă sau sigură, contribuie foarte mult. Dacă e cineva pe stradă să te fure, se uită la tine. Dacă pari mai bleg, mai degrabă eşti vulnerabil decât cineva hotărât. Cu bicicleta intri în contact cu toată lumea, stai de poveşti cu oameni. Te opresc, te întreabă, e o chestie de dialog şi de felul în care abordezi lumea; mai degrabă păţeşti ceva în România. Trebuie să fii şi precaut, să anunţi autorităţile, şeful colinei, şeful cartierului, să ştie lumea că eşti acolo, că atunci oamenii au un interes să pleci teafăr de acolo, să nu aibă ei probleme cu superiorii".
Trebuie spus că, deşi a parcurs zeci de mii de kilometri, bicicleta lui Ştefan Roman e una robustă, dar simplă. "În orice caz nu e cumpărată din supermarket. Nu e sofisticată, pentru că piesele sunt scumpe şi greu de procurat. Trebuie piese pe care să te poţi baza. Pe bicicleta mea, piesele cele mai scumpe sunt portgagajele, care trebuie să fie solide şi uşoare".
Până acum, Ştefan Roman a străbătut peste 30.000 de kilometri în ţările pe care le-a parcurs, cifră care, spune el, nu este spectaculos de mare. "Sunt băieţi care merg pe bicicletă în fiecare zi la muncă şi care, în felul acesta, mă depăşesc în doi-trei ani", spune cicloturistul.
De menţionat, deşi a străbătut atâtea ţări pe două roţi şi a străbătut trei continente - Africa, Europa şi America de Sud - Roman preferă să circule prin Cluj cu maşina. "Prin oraş nu circul cu bicicleta. E mai comod în maşină, în plus mi-e frică să-mi las bicicleta afară, s-o vandalizeze cineva. Se fură foarte multe biciclete legate de gard sau în scara blocului", explică el, aşa că-şi ţine bicicleta în garaj.
Mulţi ciclişti reclamă că este periculos să traverseze Clujul pe bicicletă, pentru că şoferii tind să ignore bicicletele în trafic. E adevărat? "În Cluj se respectă regulile de circulaţie, dar se circulă agresiv", spune Roman. "Oricând ţi se întâmplă o neatenţie. Sunt şi biciclişti foarte mulţi care circulă agresiv. Circulă pe roşu, sar pe trotuar sau înapoi jos. Nici asta nu le face bine, nici lor, nici imaginii lor. E o problemă şi de infrastructură. S-au făcut câteva piste, ai voie peunele sensuri unice să intri cu bicicleta, dar sunt prolbleme peste tot. când te depăşesc autobuzele şi troleele. Ar trebui să fie un metru şi jumătate de pistă dedicată. Sunt nişte standarde, dar cred că nici în Europa Occidentală nu se respectă".
Iată mai jos notele de călătorie ale lui Ştefan Roman, publicate pe site-ul său personal, despre doar una dintre expediţiile sale, în Jamaica în 2005 (sublinierile ne aparţin):
De o săptămână am aflat că nu ne mai trebuie viză pentru Trinidad-Tobago. Asta fiindcă găsisem un zbor ieftin la www.ltur.de, la super-last-minute. Fiind iarăşi una dintre acele perioade din decembrie când nu prea poţi face nimica afară, e prea cald ca să fie zăpadă pentru schi şi prea umed ca să pleci undeva cu rucsacul, am decis sa caut după un zbor ieftin undeva unde să fie cald.
E marţi seara. La ora 19 a Germaniei se dă drumul. Oferta Nur Flug (doar zbor) este pentru două săpămâni şi avionul pleacă sâmbătă din Düsseldorf. Primesc rapid confirmare de la ambasada din Washington că viza de 20 USD se eliberează la sosire pe aeroport. Câteva clickuri şi e rezervat. 132 EUR. Plus 13 EUR asigurarea. Primul gând care-mi trece prin cap e dacă voi porni înspre este sau vest din Montego-Bay.
Miercuri mai am de rezolvat una alta prin Cluj, seara plec spre Germania. Mă duce Zoli. Keine Hecktick. Tricouri si imprimeuri pe rucsac cu logo-ul nou. Trebuie să fac ultimele cumpărături pentru părinţi, doar se apropie Crăciunul.
Joi, mă trezesc în van-ul lui Zoli, suntem deja după Würzburg. încă puţin şi ajungem la parcarea de unde îmi ascut degetul pentru autostop, până în Saarland la fratele meu mai fac 3 ore. Plouă, poate şi pentru asta prind mai uşor ocaziile pe autostradă. împachetez cortul, nişte haine de vară.
Azi e vineri şi trebuie să ajung la aeroport ca să-mi ridic biletul. Zborul pleacă sâmbătă dimineaţa la 10 şi biroul LTUR deschide abia la 9. Ajung uşor la Düsseldorf, majoritatea străini care mă iau, un Kîrgîz, un neamţ din est şi un turc. La Mediamarkt îmi mai cumpăr o cameră digitală şi mă duc la un prieten al părinţilor de unde voi pleca mâine dimineaţă.
11 ore durează zborul până la Montego Bay. Diferenţa de fus orar e de 7 ore. Jet lag pentru câteva zile.... dar măcar nu e zăpuşeală când ajung. Viza se rezolvă uşor. E pentru 30 de zile cu o singură intrare. Pentru 50 J$ (1 USD) iau un taxi în centru. Tipul are volanul pe partea greşită şi merge pe contrasens. încă 50 J$ şi mă duce pe deal la nişte guest-house-uri mai ieftine. 25 USD e cel mai ieftin, dar prima seara nu prea am ce face... e ziua când trebuie să văd care-i situaţia pe aici.
În Jamaica se vorbeşte engleză, dar limba uzuală pe stradă şi la ţară este patois (citit patua), o engleză simplificată gramatical şi cu multe cuvinte împrumutate din limbile africane ale sclavilor aduşi pentru a lucra pe plantaţiile de trestie de zahăr. în consecinţa şi populaţia este constituită în majoritate de descendenţi ai acestora. Ţara are două milioane jumătate de locuitori ce trăiesc pe o suprafaţă de două ori mai mare ca şi judeţul Cluj. Climatul este subtropical.
Mâncarea tipică pentru Jamaica este jerk food. La restaurante sau la bucătăriile ambulante de pe stradă dimineaţa se mănâncă ceva mai uşor, spanac, dovleac şi papanaş, peste care se toarnă un sos iute de ardei. La amiază găseşti peste tot jerk-chicken, jerk-fish cu rice and beans, adică pui sau peste prăjit/garni cu orez şi fasole. Câteodată ţi se mai serveşte şi salată, cartofi dulci sau yuca. Porţiile variază între 100 - 250 J$, adică 1,5 - 3 USD. Fructe se găsesc peste tot în abundenţă, portocale, grapefruit, ananas, banane, papaya şi nuci de cocos. Sucuri naturale cu multă gheaţă poţi să găseşti la unul dintre vânzătorii ambulanţi, care împing pe străzi nişte lăzi supradimensionate pe roţi şi care îţi prepară pe loc un suc din sirop de portocale, sorrel sau ginger beer.
L-am găsit şi pe Dickbo care vinde biciclete. La preţul pe care-l cere nu merită să închiriez bicicleta. O cumpăr duminică şi ne înţelegem ca la întoarcere să mi-o cumpere înapoi la jumătate de preţ. Pentru 66 USD este o bicicletă destul de bună, 18 viteze, cadru şi roţi solide, cauciucuri aproape noi. Doar portbagajul, pe care mai montez doua scânduri ca să-mi ţină bine rucsacul este mai şubred. De abia aştept să ies din oraş. Aici lumea este obişnuită cu mulţi turişti, majoritatea europeniilor şi nord-americanilor ajung aici, fie cu avionul fie cu un vapor de croazieră.
Spre vest deci. Şi pe contrasens. Nu este pentru prima dată când trebuie să fiu atent la KEEP LEFT, dar trebuie să mă obişnuiesc. Până la Negril, principala locaţie turistică cu nenumărate resorturi la plajă, traficul este intens. Prima zi ajung la Lucea, un orăşel la 50 km de Mobay. Nimic interesant până aici, doar nişte baruri "Cold Beer Joint" şi parcări cu artizanate. îmi pun cortul în interiorul unui azil pentru bătrâni şi nebuni. La ora patru dimineaţa cineva nu mai poate să doarmă şi trage ture într-o veselie în jurul cortului. La trezire am deja mai mulţi oaspeţi, dar sunt destul de liniştiţi. Plec mai departe, vreau în sfârşit să fac baie în mare. După două ore ajung la faimoasa plajă din Negril. Este cea mai mare plajă de nisip fin din Jamaica, 7 km într-un golf cu apă străvezie.
Dar nici aici nu stau mult, vreau să intru în interiorul insulei. Continui drumul spre South Negril Point, vârful cel mai vestic al insulei după care drumul coteşte de-a lungul coastei spre est. Aleg o potecă pentru o scurta cu câţiva km drumul spre Little Bay. Trec prin multe sate mici, lumea peste tot mă salută foarte veselă. YEAH MAN. Sau YES MAN. Astea-s saluturile de întâmpinare. La care primeşti răspuns ALL RIGHT. Dar dacă întrebi HOW ARE YOU? ţi se răspunde NOT TOO BAD.
Noaptea asta mi-am găsit un loc mai bun de dormit. Pe o plajă pustie sub nişte palmieri, scurt înainte de New Broughton. Mâncarea în seara asta este una extrem de simplă, o conservă de peşte cu sos de tomate, 2 căţei de usturoi şi nişte biscuiţi. Dar aşa este când nu sunt echipat pentru gătit şi nu am mult loc la bagaje.
La şase dimineata răsare soarele din spatele munţiilor şi încălzeşte cortul... fac iarăşi o baie în toată liniştea. Pe drumul îngust care dă în şoseaua spre Sav la Mar mă depăşesc moto-taxiuri care duc copiii la şcoală. De mai multe ori mă opresc să stau de vorbă cu ei. Contactul se face foarte uşor, sunt curioşi să ştie până unde mă duc astăzi, mulţi mă întreabă dacă am ceva de vânzare în rucsac sau dacă nu le vând bicicleta. Mă simt bine.
În Sav(anna) la Mar cumpăr pedale noi, una era deja ruptă. Beau primul ginger beer cu sorrel, destul de iute dar îmi face bine la gât, parcă am răcit în prima noapte la guesthouse din cauza ventilatorului. E o zi caldă. Pe lângă o plantaţie de trestie de zahăr ajung la Roaring River, un izbuc cu o culoare impresionantă. Nu stau prea mult aici, tot apar rechini (aşa le zic eu localnicilor care se agaţă de turişti şi vor se le fie ghid sau să le vândă ceva) şi vreau să ajung în munţi. Din Whithorn începe o urcare de 15 km până după Darliston. Fac multe pauze pentru a sta la poveşti cu cei care stau pe marginea drumului.
Spre surprinderea mea, drumurile din Jamaica sunt cu puţine excepţii toate asfaltate. Si în interior toate satele sunt legate între ele cu câte un drumuleţ. Din păcate nu-s toate semnalizate, aşa că la tot pasul trebuie să între încotro să o iau. în Seaford Town mă surprinde prezenţa multor albi. Este un sat cu mulţi descendenţi germani veniţi aici în urmă cu două secole, care trăiesc din agricultură şi duc o viaţă deloc mai privilegiată decât cea a jamaicanilor negrii. în această zi nu ajung prea departe, fac doar 30 de km. La Croyden in the Mountains, o plantaţie de ananas şi fructe citrice l-am întâlnit pe Mr. Hanna, proprietarul moşiei. Cum m-a văzut că sunt cu bicicleta m-a şi întrebat dacă nu doresc să-mi pun cortul undeva pe plantaţie, scurt după care mi-a oferit casa lui de weekend pentru a mă odihni până următoarea zi.
Fiindcă drumul cel mai scurt spre Ys Falls ar fi fost pe acelaşi drum înapoi pe care am venit cu o zi în urmă, am decis sa fac un mic ocol prin Catadupa, după care un drum secundar dă spre Ys. Asta a însemnat ca în loc să cobor 5 km, să urc 8 km pe un drum de pădure, trecând pe lângă casele răsfirate pe toate dealurile din zonă. Cele mai grele momente sunt când încetează orice mişcare a aerului şi simt cum încep să se formeze picături de transpiraţie pe piele. Mi-e sete. La primul magazin într-o colibă de lemn mă aşteaptă o sticlă rece ca gheaţa de Sprite..... şi nu mă grăbesc deloc să o golesc. De fapt sunt aceste momente de satisfacţie, de bucurie pentru un lucru aşa de banal în viaţa noastră cotidiană care fac din călătoriile cu bicicleta o aventură plină de surprize. şi parcă după aşa o urcare îmi şi merit sucul rece. E important să fim conştienţi de uşurinţa cu care trăim, să vedem că unele lucruri care nouă ni se par fireşti, în alte locuri sunt un lux... chiar şi cei doi litrii de apă dintr-o sticlă de plastic cu care fac un duş complet seara.
Ajung la Ys Falls, o cascadă în mai multe trepte cu bazine naturale în mijlocul unei păduri tropicale. Un peisaj de vis. Dar unele vise se plătesc. Ca şi acesta, 600 J$, bani din care trăiesc aici o zi intreagă. Prea scump pentru mine, aşă că pedalez mai departe până din nou mi se rupe portbagajul. Mare noroc, se rupe fix în dreptul unui atelier de sudat. în cinci minute s-a şi rezolvat problema şi deja sunt pe Bamboo Avenue, o portiune de şosea cu copaci de bambus pe margini, care înclinându-se peste şosea formează un fel de tunel în acea secţiune. Decid să iau din nou drumuri secundare şi să nu mă indrept direct spre Mandeville. Urmează o urcare din Newton la Maggotty, pe Apple Valey, cunoscută pentru situl de producţie a celui mai curat rom jamaican, Appleton Estate Jamaican Rum. Campez în mijlocul unui parc, sub o copertină care mă va apăra de o ploaie torenţială de peste două ore. Ies cu un tip de acolo să bem o bere Red Stripe. Cum se apropie sărbătoriile, elevii intră în vacanţă şi în ultimul weekend se organizează un mare chef la fiecare şcoală. Puştimea pleacă spre casă şi liniştea revine în Maggotty.
Trebuie să mă bronzez puţin. "White boy, come over here!" sau "Whitey...." se aude de mai multe ori pe zi când trec prin sate. Primele ore pedalez fără tricou şi fără prea multă cremă protectoare... ceea ce se şi răzbună rapid. Dar este o lecţie pe care nu o pot învăţa. încă o surpriză astăzi. Drumul direct spre Mandeville e închis, varianta ocolitoare urcă pe muntele din faţa mea. Kilometrajul înregistrează 22% înclinaţie pe urcare. La prima bodegă mă opresc şi beau un litru da apă rece rece rece.... şi mă uit cum joacă bătrânii domino. încă câţiva km de urcare urmează pe o căldură toropitoare. Dar din Ballynure mă răcoresc pe o lungă coborâre înapoi în vale.
Mandeville este probabil oraşul jamaican cu climatul cel mai plăcut pentru noi europeni. Se află la o altitudine între 450-700 m, briza marină scade temperatura la un nivel confortabil. înainte de independenţă şi în primii ani al tânărului stat, Mandeville era cunoscut ca şi oraşul european. Aici aveau reşedinţa cei mai multi ingineri şi experţi europeni şi americani care veneau să lucreze la proiecte de infrastructură în Jamaica. Salonuri de dans şi cazinouri erau locurile preferate ale albilor. Luxul şi decadenţa din acea perioadă se mai vede şi astăzi prin cartierele de vile de pe dealurile din jurul oraşului. Aici am ajuns să dorm în casă lui Barbara, sora lui Olga care este prietena lui Hilda. Da, Hilda este o doamnă deosebită care trăieşte în Germania de peste 30 de ani, căsătorită cu un neamţ şi venită de sărbători acasă. Am cunoscut-o când m-am dus la una din aceste vile să întreb dacă nu-mi pot pune cortul în spatele casei. şi aşa prin combinaţii am ajuns si mai sus pe deal la Olga şi Barbara.
Sâmbătă. Asta înseamnă că sunt deja de o săptămână în Jamaica. Integrarea mea a avansat. Culoarea se schimbă iar accentul la pronunţarea "Yeah Man" a dispărut. Yeah man yeah, all right. What's up slim? Long ride downhill.....20 de km până înainte de May Pen, aproape la nivelul mării. E plictisitor prin câmpie. Intru în Spanish Town, trec pe lângă clădirile coloniale, cele mai reprezentative clădiri în stil georgian din lumea nouă. Peste o oră sunt deja în periferiile Kingston-ului. Toţi cu care am vorbit mă avertizează să am mare grijă aici, they will rob you!! Dar cum se întâmplă de obicei, iarăşi am dat de oameni simpatici care m-au ajutat. De data asta m-am cazat în curtea Centrului de Prevenire a Dezastrelor şi Intervenţie în Caz de Catastrofe. Portarul avea acces la internet, am trimis iarăşi mailuri acasă după o săptămână de linişte.
E ziua cea mai liniştită din săptămână pentru a vizita centrul. Nu e piaţă azi, doar cea din piaţa centrală unde vânzătorii îşi expun marfa pe trotuare. Prilej bun pentru a căuta şlapi noi, haiwainele mele dragi din Brazilia au fost ronţăite peste noapte de un câine de pază. Vizitez rapid centrul oraşului, pustiu şi neatrăgător pentru mine. înainte de ora trei sunt deja ieşit din Kingston, îndreptându-mă spre Morant Bay în estul insulei. Drumul pitoresc de-a lungul coastei abrupte are multe urcuşuri şi coborâşuri scurte, valurile oceanului sunt mari si se sparg aproape de mal, mirosul de apă sărată se ridică până la stradă. Seara se dă drumul la muzică peste tot, reggae man with all the power, se adună lumea la barbeque şi se bea bere rece şi rom. E ziua cea mai importantă din săptămână, se doarme până la amiază, iar după trezire începe iarăşi chefuitul. Nimeresc la Omar în seara asta, un tânăr informatician care-mi oferă o cameră la el în casă. Stăm la poveşti până târziu seara.
Cerul senin din această dimineaţă permite o vizibilitate superbă spre Blue Mountain Peak, cel mai înalt vârf din Jamaica. Seara voi vedea acest vârf din cealaltă parte a insulei, din Port Antonio. înainte de asta însă vin unele din cele mai frumoase locuri din Jamaica. Primul este Devil's Elbow, o vale îngustă cu pădure deasă plină de vegetaţie unde papagai şi maimuţe scot urlete ameţitoare. Apoi vine Long Bay Beach, o plajă de nisip la poalele munţilor cu cocotieri şi Blue Lagoon, un golf ascuns cu apă adâncă şi clară. Cred că am şi cel mai frumos şi sigur loc de cort din Port Antonio, la Jamal School în colţul golfului cu privire spre oraş. Familia care administrează mica clădire de scoală mă primeşte foarte ospitalier. îmi las toate lucrurile acolo şi mă duc în oraş să mănânc ceva şi să beau o bere bine meritată. La piaţă găsesc şi şlapi noi, deşi plătesc 60 J$ în plus faţă de preţul din Kingston. Măcar au mărimea mea. în seara asta mănânc ceva nou, conch - o tocană de scoici cu ardei iute. Foarte iute, dar delicios.
Baie nu apuc să mai fac până în ultima zi fiindcă nu prea sunt plaje frumoase unde să ma opresc. Ajung după două zile şi îmi montez cortul în spatele aeroportului, în comunitatea de pescari White Sands. Lumea din nou mă primeşte călduros, Tiger, un bătrân pescar şi scafandru îmi pune la dispoziţie un loc pentru cort. Toată seara stau la poveşti cu pescarii de acolo, dezbatem toate temele posibile, de la fotbal la politică şi contrabandă. Bem bere şi ne simţim bine. Dimineaţa mă duc în oraş cu David să cumpăr nişte CD-uri cu reggae şi jazz jamaican, apoi mă plimb pe unde încă nu fusesem la început.
Din nou sâmbătă. Ziua de zbor. Dimineaţa vând bicicleta lui Ruby, o femeie care stă în apropiere şi venea dimineaţa la poveşti în faţa cortului. îmi oferă jumate din preţul cu care o cumpărasem, pentru mine e OK. înainte de plecare un tip auzise că vreau să vând cortul, facem un troc: el îmi dă două figuri sculptate, în schimb primeşte cortul meu iglu care îşi făcuse deja datoria. Ultima supă de scoici o mai mănânc în comunitatea, e ajun de Crăciun şi lumea a început deja să serbeze în faţa caselor. Cu greu mă despart de acel loc liniştit care mi-a fost refugiu pentru două zile, ciudat, dar totul mi se pare foarte familiar, simplitatea relaţiilor şi sinceritatea oamenilor m-au surprins foarte plăcut.
Pilotul a luat o scurtătură şi ajungem în nouă ore şi jumătate la Duesseldorf. Rail & Fly este o ofertă a LTUR, cu 20 EUR cumpăr un bilet de tren care te duce de la aeroport până acasă sau până în punctul cel mai apropiat de casă, în cazul meu gara din Salzburg. în prima parcare de pe autostradă prind o ocazie până la Sebeş, peste două ore sunt la Cluj.
Ca să închei glorios această mică escapadă, în 60 de ore de când am ieşit din ocean eram deja pe pârtie la Băişoara la primul ski după trei ani şi zece luni. Aşa da.
