Ce spune "Jeg" după aventura în Africa VIDEO

Darius Groza, ai fost plecat trei luni şi jumătate în Africa, ai văzut cum trăiesc oamenii acolo. Care este cea mai importantă învăţătură cu care ai venit de acolo?

În primul rând, cât am fost acolo am avut tot timpul senzaţia că nu pot asimila nimic. E atât de solicitant şi de obositor, în primul rând pentru că trebuie să fii mereu în gardă şi eşti pentru prima dată pe un continent mult diferit de ceea ce eşti tu obişnuit, şi am avut senzaţia că în fiecare zi trebuie să uit ce s-a întâmplat în ziua precendentă ca s-o pot începe pe următoarea.
Concluzia la care am ajuns după tot turul este că dacă faci o excursie din asta - singur, neexperimentat, fără niciun fel de asigurare sau suport de niciun fel pe traseu, cum am făcut eu şi cum asta era provocarea - supravieţuieşti din pur noroc. Nu există că un motociclist mai experimentat are mai multe şanse, un călător mai experimentat, un om mai tare sau mai în vârstă. În Africa, în sensul traversării ei, nu de a zbura dintr-o ţară în alta cu o agenţie de turism ci de a merge la gura ei, la intrarea Africii şi de a zice „de aici trebuie să ajung în cealaltă parte", eşti ameninţat constant de o mulţime de factori, de la corupţie, de la populaţia atât de săracă încât fără să le pot reproşa ceva vor recurge la criminalitate sau la orice tertip pentru a trage ceva de pe tine, că văd şi ei ceva sclipitor şi asta e singura lor metodă de supravieţuire, până la accidente normale pe traseu, că traficul e haotic. Toţi factorii, inclusiv mâncarea, viruşii şi bolile, te ameninţă constant, din toate direcţiile. Doar prin noroc şi şansă poţi ajunge pe cealaltă parte în viaţă. Învăţătura mea cea mai mare a fost să nu supragândesc, pentru că aşa nu am nicio şansă. Condiţiile nu seamănă cu ce eşti obişnuit şi nu poţi anticipa mai mult decât vag ce se va întâmpla. Închipuie-ţi ce-i mai rău ca să nu te surprindă ce găseşti şi oricum te va surprinde, şi ia fiecare zi în parte, să faci pe dracu-n patru să supravieţuieşti.

Dă-ne un exemplu în care condiţiile prin care ai trecut au fost atât de dificile, încât a fost nevoie de eforturi ca să treci mai departe.

Pe toată perioada turului am fost prin definiţie rupt de oboseală, pentru că eram începător cu motocicleta, eram încontinuu stresat că oriunde se poate întâmpla ceva, şi erau porţiuni de până la 500 de kilometri de nimic, în sensul că de nimic, nu ca aici că vezi Doamne, nu am un restaurant. Tu aveai benzină de rezervă şi nu întâlneai pe traseu nimic, dacă aveai noroc întâlneai benzinării fără benzină. Şi când spun „benzinării", nu-ţi închipui un din-ăsta cu sendviciuri şi „hai să povestim", ci o tarabă cu trei sticle goale şi un tip acolo care doarme pe el şi spune că nu are benzină de două săptămâni. Cel mai greu a fost să trec vămile. În cele mai multe dintre punctele de frontieră vămile înseamnă un fel de Oser, adică o suprafaţă mare de teren gol, cu tarabe exact ca-n Oser, nemarcate, care una e Emigrări, una e Punct de Control, alta Poliţie Militară. Haos total, criminalitate totală, TIR-uri unul peste altul, şi tu trebuie să te descurci fără să ştii limba - pentru că acolo nici engleza nu e engleză - tu trebuie să treci printr-un procedeu de vreo 10-20 de birouri şi încă pe-atâta în ţara în care intri. De cele mai multe ori e un teren neutru nemarcat, cu mine antipersonal în jur. Îţi zice „ai scăpat cu viaţă din procedura de trecere dintr-o ţară, uite acolo nişte TIR-uri strânse după nişte dune la câţiva kilometri, încearcă să te ţii după urmele de la maşini şi Dumnezeu cu mila. Punctele de frontieră, spaţii mari şi haotice, din punctul de vedere al corupţiei care din momentul în care te văd că eşti alb cu un automobil relativ modern - eşti target clar. E o postură foarte periculoasă, poţi fi răpit sau jefuit.

Pe lângă punctele de control, un ciorchine de criminalitate şi corupţie, în jur, de pe o parte şi cealaltă sunt 50 de kilometri segmentate până la refuz de alte puncte de control, dintre care unele sunt false. Depinde la ce oră ajungi, nu-ţi permiţi să ajungi noaptea nicăieri, pentru că atunci când poliţiştii sunt prea obosiţi de luat şpagă pe tot parcursul zilei îşi abandonează punctele de control sunt reocupate de tot felul de tâlhari mascaţi în poliţişti, care te opresc şi rişti să-ţi dea în cap sau oricum să-ţi ia nişte bani. Eu am reuşit să mă feresc. Am dat bani gârlă la tot felul de ofiţeri, am plătit în vămi de mi-a ieşit pe urechi. În vama Benin - Nigeria, în acel spaţiu de 1km pătrat unde sunt toate birourile cum ajungi te interpelează 20 de persoane mega-agresive, „dă-mi actele că te ajut eu". Tu îi zici unuia „nu-ţi dau actele dar vin să-mi arăţi" şi oricum, direct, îi dai bani. Se bat între ei, că de ce l-am ales pe unul, şi urlă la tine „eu te-am văzut primul". Pe lângă haosul ăsta, sunt 50 de dubioşi cu crose de hockey cu ţepi pe ele. Pe unde mergi, le bagă la roată. „Unde mergi, dă actele, nu ştiu ce". Vezi un ofiţer, zici că ai încredere în el, îi dai paşaportul, ăla se bagă într-un birou şi nu-l mai vezi o jumătate de oră, până nu mergi şi-i dai bani, ca să afli că de fapt acolo nici nu trebuia să mergi şi aşa mai departe.

N-am păţit niciodată să mă lovească cineva, dar asta pentru că m-am organizat din timp. La fiecare vamă alocam o zi întreagă. Te duci, ajungi lângă vamă, dormi, te trezeşti la 6 dimineaţa şi aia e ziua ta de trecut vama. Te înarmezi cu bani de şpăgi schimbaţi în moneda locală, te interesezi din timp care e procedura, mergi acolo. În Nigeria, care e de departe cea mai periculoasă ţară de pe traseul meu şi unde am stat şi cel mai mult în mod paradoxal, eu am reuşit să contactez un tip care mi-a trimis efectiv un Jeep şi din vama cu Beninul până în Lagos unde trebuia să ajung la el, sunt 80 de kilometri, unde sunt puncte de control din 3 în 3 kilometri. Localnicii încetinesc, aruncă banii pe geam şi pleacă, de frică. Dacă nu, te dau jos cu toate bagajele, fură din bagaje. E un bluf continuu, că dacă se enervează te ţin acolo toată ziua şi poate te şi bat. Toţi au bastoane şi kalaşnikovuri. Tipul mi-a trimis un Jeep cu un ofiţer de Marină care mergea înaintea mea şi mi-a zis „120 km/h, nu te opreşti nici dacă trage cineva". Noi am spulberat toate punctele de control, pentru că pentru mine, cu motocicletă străină şi număr de înmatriculare străin, era aproape imposibil să scap. Dacă mergeam de nebun că opresc la fiecare punct de control, nu ieşeam de acolo decât în fundul gol, în cel mai bun caz.

Ai făcut România cu tricicleta şi Europa cu autostopul, acum ai făcut şi Africa pe motocicletă. Ce urmează?

Eu cred că din acest punct de vedere, al tururilor, nu mai există ce să urmeze. Eventual turul Haţegului într-un picior, cum mi-a recomandat un prieten. Tot timpul îmi vine provocarea, apoi găsesc mijlocul.

Spune-ne ceva despre Africa profundă. Cum se aseamănă cu România profundă şi care sunt cele mai mari diferenţe?

În primul rând Africa, aşa ca imagine generală, înseamnă 99% sărăcie lucie, în sensul că oamenii stau într-o bărăcuţă din azbest sau din ce au găsit să-şi facă, pe nişte covoraşe sfârşiţi de căldură şi mâncând ce găsesc prin jur, plantând yam, care e un fel de cartof mai mare, pe care îl mănâncă fiert sau prăjit. Şi 1% bogaţi, în sensul că mult mai bogaţi decât la noi. Africa, în afară de zonele de investiţie europeană şi zone din oraş care sunt efectiv compound-uri europene unde se găsesc mall-uri dar sunt inaccesibile pentru oamenii de rând, este de fapt un continent de sătuce şi orăşele formate din barăci cât Clujul şi un centru unde găseşti un hotel unde vin oamenii de afaceri interesaţi de investiţii în zona respectivă. „La ţară" oamenii în Africa sunt săraci lipiţi şi nu au ce munci. Nu e ca la noi, nu au oi sau vaci sau fac agricultură. Majoritatea nu au nimic şi supravieţuiesc din ce pot, zi de zi.