Ioan Aurel Pop: “A venit vremea scadenţei”

Între întâlniri cu studenţii, examene şi pregătiri pentru prima dezbatere publică a candidaţilor la funcţia de rector al Universităţii Babeş-Bolyai, Ioan Aurel Pop a vorbit, pentru ZIUA de CLUJ, despre schimbări şi riscuri, despre UBB şi “istoria sa” personală, dar şi despre studenţie şi bucuriile tinereţii.

Unul dintre cei mai populari universitari ai Clujului nu crede în înlocuirea atribuţiilor de rector cu cele de manager, dar mizează pe onestitate, după cum a mărturisit în biroul său înţesat cu teancuri de cărţi .

Cum s-a născut dorinţa de a candida la această funcţie?
Foarte greu, pentru că nu am avut intenţia să candidez. Eu sunt un om împlinit profesional, membru titular al Academiei Române, profesor universitar, am destule responsabilităţi şi sunt greu de dus. Am avut însă de răspuns unei provocări, nu atât personale, cât din partea colegilor, a comunităţii academice şi universitare. Universitatea mi-a dat o pregătire excepţională, mi-a dat o cultură generală fantastică şi una de specialitate extraordinară. Am avut şansa să fiu student şi doctorand al acestei universităţi şi apoi doctor. Am ajuns pe cele mai înalte trepte ale consacrării şi foarte mulţi colegi mi-au spus că a venit vremea scadenţei. Că ar trebui să dau şi eu înapoi acestei instituţii. Am făcut-o cu inima strânsă.

Ca istoric, poate că văd în rector şi în rectorat altceva decât doreşte societatea contemporană. Termenul de rector este tot mai mai mult înlocuit cu cel de manager. Am îndoielile mele în legătură cu asta, dar m-am înscris. E o competiţie, adică o luptă cavalerească, onestă. Vom vedea ce va fi. Calitatea mea de profesor universitar al acestei universităţi este cea mai înaltă posibil. Dacă va fi şi cea de rector, o voi considera o obligaţie, o sarcină, o datorie foarte grea, care va apăsa pe umerii mei.

Care ar fi primele măsuri pe care le-aţi lua?
Rectorul nu prea poate lua măsuri singur. Acestea se iau în acord cu marea comunitate care e universitatea. Mai întâi trebuie să îşi formeze echipa managerială, cea de prorectori, trebuie să organizeze ocuparea posturilor de decani, conform legii, şi apoi să îi numească. Sunt câţiva paşi care presupun o activitate de câteva săptămâni, laborioasă, până când întregul mecanism reporneşte. Sunt alegeri generale de la nivelul departamentelor, al consiliilor profesorale până la nivelul Senatului şi al Rectoratului. Urmează apoi măsuri de conţinut, care presupun conducerea acestei universităţi în acord cu legea, cu principiile autonomiei universitare, ale Cartei universitare şi, har Domnului!, sunt foarte multe de făcut.

Din 2011 avem o nouă Lege a educaţiei, cu o secţiune foarte importantă pentru învăţământul superior. Prevederile acestei legi sunt numai în parte aplicate, abia de acum încolo trebuie puse în mişcare. Sigur, unii vor spune că legea este perfectibilă, are părţi care nemulţumesc o parte din corpul didactic al universităţii şi dintre studenţi. Ele vor trebui schimbate. Pentru asta se elaborează propuneri şi trebuie urmată calea legală de schimbare. O lege spune că un principiu juridic, câtă vreme este în vigoare, trebuie aplicat.

Pe care categorie de alegători din universitate vă bazaţi?
Aici e o situaţie aleatorie. Nu e întotdeauna uşor de spus, ar fi nevoie de sondaje de opinie. Cred că, de pildă, grupa de vârstă între 30 şi 60 de ani a auzit de mine, mă cunoaşte. Mă bazez, fireşte, pe colegi, profesori, cadre didactice de toate gradele, de la asistent la profesor universitar, mă bazez foarte mult pe studenţi. Sunt peste 40.000 de studenţi, de toate gradele, de la licenţă la masterat, şi ei votează prin reprezentanţii lor. Mă bazez pe toţi cei care sunt dornici să cunoască o anumită activitate. Eu provin din domeniul umanist, din domeniul istoric, dar mă pot pune la punct şi cu altele. Mizez pe un lucru excepţional: un rector trebuie să formeze o echipă de specialişti, iar în domeniile în care nu e competent lucrează cu specialiştii care sunt competenţi.

Care sunt riscurile pe care vi le asumaţi?
Riscurile sunt foarte mari. Această universitate a fost obişnuită cu un anumit stil de conducere în ultimele două decenii, pentru că rectorul, într-un fel sau altul, a fost acelaşi. Se cer schimbări în conformitate cu legea şi cu o anumită dinamică universitară care trebuie schimbată. Promovez ideea de comunitate a magiştrilor, comunitate a profesorilor şi studenţilor şi un fel de democraţie superioară a spiritului dornic de cunoaştere. Pentru asta trebuie schimbate şi anumite mentalităţi. Sigur că mare parte din corpul universitar academic, dintre studenţi doresc o asemenea schimbare, o dinamizare a vieţii academice şi universitare.

Şi în societate există o anumită letargie, o apatie şi o mare dezamăgire în legătură cu mersul general. Cauza poate fi criza prin care trecem cu toţii, criza europeană, criza americană, criza internă de societate românească din punct de vedere democratic insuficient pusă la punct. E greu să lucrezi pe fondul acesta. Era mai bine să ne aflăm într-o perioadă de boom economic. Altfel am fi reuşit să rezolvăm problemele economice ale universităţii. Eu am însă încredere în cât mai multe iniţiative colective. În transpunerea lor în practică numai şi numai cu ajutorul acestor organisme colective ale universităţii care sunt conducerile departamentelor, consiliile profesorale şi Senatul.

Cum a fost studenţia dumneavoastră?
A fost extraordinar de frumoasă. Sunt absolut convins că, după nişte ani, cu toţii ne amintim din studenţie numai lucrurile bune. Era şi o butadă în legătură cu vremurile grele. Pe vremuri se punea o întrebare, iar răspunsul era surprinzător. Întrebarea era: Cum a fost pe vremea lui Stalin? Răspunsul - excepţional. Eram cu 20 de ani mai tineri. Tinereţea este o stare de spirit şi studenţia - cel mai frumos episod al vieţii. Nu pot să mă plâng. Eu am fost student într-o perioadă când dictatura comunistă nu era încă apăsătoare şi acaparantă.

Erau anumite libertăţi ale spiritului, se traducea foarte multă literatură străină. Am avut profesori cu studii în perioada interbelică, unii cu doctorate în Occidentul Europei, nişte oameni extraordinar de bine pregătiţi şi am făcut şcoală reală. Am învăţat latină, greacă în timpul studenţiei mele comuniste, am învăţat erudiţie, am învăţat foarte multă cercetare, modalităţi de cercetare. Acumularea de cunoştinţe se îmbina cu acumularea de metode de cercetare. Aşa că nu regret aproape nimic din studenţie. Am stat în cămin toţi cei patru ani de studenţie: în căminul VIII, în căminul XV şi în căminul Avram Iancu, actualul sediu al Facultăţii de Drept.

Cum era viaţa de student? Mergeaţi la concerte?
Aproape săptămânal mergeam la concertele filarmonicii, la operă, la spectacolele de teatru. Pe vremea aceea se întâmpla un lucru intrat în umbră acum: Casa de Cultură a Studenţilor (CCS) era un loc viu. Era un loc unde ne adunam pe secţiuni, pe cercuri, pe grupuri de dezbateri, era un loc al veseliei, acolo se pregăteau grupuri artistice, de la dansuri populare până la brigăzi. Făceam ironii atât cât ne permitea regimul, chiar la adresa colegilor şi a unor cadre didactice, a unor situaţii care apăreau atunci. CCS era vie de dimineaţa de la 8 până seara pe la 22-23. Organizam serate ale grupurilor, ale anilor de studiu în care invitam colegi din altă parte şi unii profesori pe care îi simpatizam şi câteodată aveam întâlniri cu studenţii altor universităţi din ţară. Veneau studenţii ieşeni, bucureşteni, într-un fel de întreceri promovate de organele comuniste, dar pe care noi le transformam în lucruri plăcute. Nu le lăsam instrumentalizate, cum dorea regimul.

Aveţi o amintire mai ghiduşă? Aţi chiulit?
Da, toţi studenţii fac acest lucru. Aveam un profesor de pedagogie care nu răspundea exigenţelor noastre, ne plictiseam cu toţii şi ne-am hotărât să plecăm toţi de la oră. Am ales o cale prin care să fugim şi să nu ne întâlnim cu profesorul. Nu aveam decât două posibilităţi. Bineînţeles că am ales-o pe cea greşită şi ne-am întâlnit faţă în faţă cu el. Avea anumite probleme acest profesor, avea şi o anumită vârstă şi nu ne-a recunoscut, nu şi-a dat seama că suntem noi. S-a dus într-o sală goală şi pe urmă a reclamat lipsa studenţilor. Întâlnirea asta cu el faţă în faţă a fost extraordinară: noi l-am salutat respectuos şi chiar ne-a întrebat ce facem.

Mergeaţi la concerte rock?
Da. Erau foarte puţine posibilităţi, dar eram în anii ‘70. În perioada aia existau anumite oferte, mai ales din ţări socialiste. Veneau anumite trupe care făceau câte un spectacol pe stadion. Era, însă, vremea cenaclului Flacăra, care nu intrase în faza lui decadentă, distructivă, era într-o fază de glorie. Veneau Tudor Gheorghe, care era destul de tânăr, şi alţii care cântau foarte mult folk şi chiar alte lucruri, lăsând la o parte aspectele politizate. Cântau vreo două piese în care era lăudat dictatorul, de-ale lui Adrian Păunescu, dar restul era dinamic şi frumos. Era tinereţe şi asta ne plăcea grozav.

Care este diferenţa dintre tinerii de atunci şi cei de acum?
Eu aş zice că diferenţele sunt mai mici decât asemănările. Există un fond comun al tinereţii, care e la fel în orice generaţie, dar sunt diferenţe. Generaţia mea n-a cunoscut internetul, calculatorul, n-a cunoscut telefonul mobil. Era o altă lume. Chiar un aparat telefonic fix într-o locuinţă nu era foarte uşor de obţinut pe vremea aceea. Cartea, în schimb, era un obiect divinizat, fetişizat. Dacă voiai să ai succes în viaţă trebuia să citeşti foarte multe cărţi de specialitate. Biblioteca era un loc privilegiat. Cei care nu mergeau la bibliotecă erau paria, erau respinşi de comunitatea studenţilor.

Nu aveau nici succese profesionale şi nu puteau avansa în timpul studenţiei să îşi ia toate examenele. Biblioteca era un loc extraordinar. Ne luptam să ajungem ca să prindem locuri de şezut. Primeai un număr, trebuia să îţi aducă o carte. Viaţa era alta, dar energia tinerei generaţii şi idealurile erau aceleaşi. Toţi voiam schimbări, toţi voiam să ne opunem într-un fel sau altul generaţiilor mai vechi, care ni se părea că ţin societatea în loc. Eram într-un fel nişte revoltaţi, toţi eram dornici să schimbăm câte ceva în societate şi să ne manifestăm altfel, de la vestimentaţie până la podoaba capilară. Cam ce se întâmplă şi acum.

Aţi avut plete?
Am avut păr mai lung.

Mergeaţi la fotbal?
Nu agreez fotbalul, dar îmi plac alte sporturi de echipă sau individuale. Am făcut atletism. Mă duceam să îmi susţin colegii. Făceam întreceri între studenţii arheologi şi cei de la istorie medievală, modernă şi contemporană şi între institute, între echipe de cercetare care aveau nevoie de lobby-ul nostru al studenţilor. Pe vremea aceea Parcul Babeş era şi el un loc extraordinar de viu. Nu erau alte posibilităţi de a petrece timpul liber. Nu stăteam nici un minut în faţa calculatorului, nu erau bloguri, nu era Facebook, nu ne controlam poşta electronică. Era doar corespondenţa poştală, pe care o primeam sau nu, erau convorbiri telefonice şi în rest nimic. Spre finalul studenţiei s-au restrâns şi discotecile, erau controlate, orele erau pentru noi teribile. Să închei discoteca la ora 22:00, sâmbătă, pentru noi era de neimaginat. Se mai făceau petreceri private în cămin, în grupuri de colegi sau la colegi clujeni care aveau case un pic mai mari, dar nu existau tentaţii de acest gen. Dacă ar fi existat, cu siguranţă le-am fi urmat şi noi.

(Continuare în numărul de mâine)