Poveste de Cluj: Mircea Cantor, artistul care nu a terminat Universitatea de Arte din Cluj dar a ajuns în marile muzee din lume

Reprezentat în mari galerii de artă contemporană din lume, apreciat în toată Europa, vinde lucrări de artă de mii de euro şi expune în cele mai apreciate galerii. Nu şi în România însă, cel puţin în ultimii ani.

„N-am nimic de zis în România, deocamdată”, spune Mircea Cantor într-o discuţie cu reporterul ziuadecj.ro, întrebat de ce pe lista cu nume grele şi mai puţin grele a locurilor în care a expus nu se numără şi Clujul sau măcar România. „Cred că în România numărul de expoziţii ale mele le pot număra pe degetele de la o mână. Pentru cine să expun? De ce? Pentru puţinii iubitori ai artei? Pentru studenţii de la academie? Cel puţin în Bucureşti nu mă interesează să expun”, spune el.



De altfel, Cantor are o problemă nu doar cu România, ci şi cu presa românească: „În cazul în care cineva va deschide arhivele peste 50 de ani, ca să vadă ce s-a întâmplat în artă, arhivele vor fi goale”, a răbufnit Cantor când a primit premiul de apreciere la ediţia regională a galei "Zece pentru România", de Cluj. Acesta a fost şi mesajul cu care artistul a urcat pe scenă: “M-am gândit să atrag atenţia României asupra felului în care se scrie, se vorbeşte, se difuzează arta, cultura la modul general. Întotdeauna când sunt în străinătate, lumea mă întreabă: “- Ce s-a scris la tine în ţară? - Păi, nu se ştie, apar unele articole! – Bine, dar nu te ştie nimeni? - Uitaţi, aceasta este presa!”, a spus el pe scena Teatrului Naţional.

De cealaltă parte, Cantor spune că refuză “zeci de interviuri” pentru că nivelul presei, cel puţin în România, este foarte scăzut. “Voi, presa din România, aveţi o foarte mare vină. Nu ştiţi ce este să faci artă. Citesc New York Times sau Le Monde şi văd cronici de specialitate, sunt artişti care aşteaptă şi să fie înjuraţi, numai să scrie şi despre ei”, a spus Cantor. În contrapondere, acesta spune despre presa din România că este superficială: “Nu există ziarişti specializaţi, ducem lipsă de presă serioasă” – şi dă ca exemplu ziariştii din alte ţări: “am expus la Zurich, la o galerie unde este o onoare să expui (Kunsthaus Zurich, n.red.). Au venit ziarişti special din Berlin la vernisaj, dar niciunul din România”.

Mircea Cantor este exemplul pe care prezentatorull TV Mihai Tatulici l-a dat atunci când a spus despre presa din România că "este tembelă, pentru că nu promovează valorile româneşti”. La conferinţa de presă pentru lansarea ediţiei din acest an a competiţiei naţionale "Zece pentru România", Tatulici l-a dat ca exemplu pe clujean, un artist „care vinde lucrări şi cu mii euro, la ora actuală”, dar care, „atunci când se prezintă la o galerie, se duce doar cu articolele apărute în străinătate, fiindcă la noi nu s-a scris despre el pe larg, ci au fost câteva ştiri scurte”, după cum a spus atunci Tatulici.

Cantor este reprezentat în Paris, Roma şi Tel Aviv de galerii prestigioase de artă: Yvon Lambert, Magazzino şi Dvir. Artistul clujean este cunoscut în special pentru filmele sale "Tracking Happiness", "Deeparture" sau "Double Heads Matches". Ultimul vorbeşte despre modul în care sunt produse chibrituri la fabrica din Gherla,  închisă cu puţin timp după filmare, în 2003. Cantor explică: „"Double Heads Matches" este un film de 17 minute despre cum a fost produsă o comandă, idee de-a mea, în care voiam ca ambele capete ale chibriturilor să fie îmbibate în parafină si fosfor. Am încercat la mai multe fabrici din Europa, inclusiv în Belgia, dar nu am reuşit, din cauza normelor de siguranţă. Am ajuns şi la Gherla, mi s-a spus acelaşi lucru, dar după o săptămână am fost sunat şi mi s-a spus că se poate: inventaseră o tijă prin prin care fiecare băţ de chibrit era îmbibat manual”.



Fabrica a livrat pentru Cantor un metru cub de cutii de chibrituri cu fosfor la ambele capete – 20.000 de cutii, care au fost duse la o expoziţie din Bruxelles şi apoi împrăştiate prin toate barurile capitalei Belgiei. „Aceasta era lucrarea de artă: băţul de chibrit cu fosfor la ambele capete, într-un ambalaj pe care scria numele meu şi al fabricii de chibrituri din Gherla”, a explicat Cantor. A avut ideea de a filma procesul, în mare parte manual, al fabricării chibriturilor cu fosfor la ambele capete. Documentarul, în forma sa finită, a fost proiectat apoi în mai multe galerii şi muzee de renume din Europa şi a întrunit cronici pozitive. „Filmul e ceva istoric”, spune Cantor, despre lucrarea sa. „A ajuns în colecţii importante din lume – la Paris, în Fondul Naţional de Artă Contemporană, şi la Tel Aviv, la Muzeul Israelului din Ierusalim, la Muzeul Guggenheim (Muzeul de Artă Modernă şi Contemporană din Manhattan, New York, n.red.)”

Cantor nu a absolvit Universitatea de Arte şi Design (UAD) din Cluj, la care era student, ci a plecat, în plină sesiune în anul II, în Franţa, unde I s-a propus să se înscrie la un master de specialitate, chiar şi fără diplomă. „Practic, eu nu am terminat anul II”, a recunoscut acesta, precizând că şi-a continuat studiile în faimoasa scoală de artă de la Nantes, oraş situat în Bretania, pe coasta Atlanticului.

”Am vrut să atrag atenţia Clujului că aici este o scenă extraordinară, cu nişte artişti pe care, dacă v-aş spune numele lor, nu cred că i-aţi recunoaşte. N-aţi auzit de ei şi ar fi bine să o faceţi, pentru că, dacă peste 20, 30, 50 de ani, cineva se va uita ce s-a întâmplat în artă, arhivele vor fi goale”, susţine artistul.