Povestea româncei care a transmis Revoluţia în direct. Pentru americani

În 1989, Adriana Melnic a fost omul care a anunţat America despre Revoluţia română. Întoarsă la Cluj, după 20 de ani, fostul corespondent al Radioului Vocea Americii rememorează Revoluţia.

Înainte de Revoluţie vocea Adrianei Melnic era recunoscută de mii de români care ascultau în clandestinitate ştirile Radioului Vocea Americii. ZIUA de CLUJ vă prezintă povestea femeii-reporter din spatele unui pseudonim celebru, singurul corespondent al Americii în România Revoluţiei din 1989.

În 1989, Decembrie, aţi fost singurul corespondent al Vocii Americii în timpul Revoluţiei. Care a fost prima impresie pe care v-a făcut-o România acelor zile? Dar aş dori să-mi răspundeţi dintr-o dublă perspectivă: cea de ziarist la un important post de radio internaţional şi cea de român reîntors în ţară după şapte ani.

Voi începe prin a vă mărturisi că încerc un sentiment deosebit: acela de a face parte dintr-o istorie nescrisă a României şi este un sentiment care-mi încălzeşte sufletul. În acelaşi timp însă, mă umple de nostalgie. Ajunsă în România ca reporter al Vocii Americii la 1 ianuarie 1990, după ce plecasem din Washington în 28 decembrie, un an înainte, în 1989. A fost o încurcătură de transport, aşa s-a făcut că am ajuns, şi nu cu avionul, pentru că Otopeniul era închis, ci cu trenul, în Gara de Nord. Am fost deosebit de impresionată că oamenii cu care m-am întâlnit, din momentul în care m-am urcat în tren, conductorul şi taxatorul şi vameşii şi gărzile de la vamă, când au văzut ecusonul Vocii Americii dintr-o dată au fost extaziaţi de faptul că pot să vorbească cu cineva de la un post de radio pe care îl ascultau. Bineînţeles, în Bucureşti strada era efervescentă, era o atmosferă de război întrucât taburile erau încă pe stradă.

Iarna era foarte grea, am închiriat o maşină şi roţile maşinii mergeau pe cărările făcute de alte maşini înainte, în gheaţa care era încă pe caldarâm. Această atmosferă efervescentă, cum spuneam, te cuprindea şi pe tine care veneai din afară. Îmi amintesc de toţi oamenii cu care am vorbit, cu care mă întâlneam la Intercontinental, locul de unde transmiteam. De altfel, toată presă era cazată la Intercontinental. Şi o să-mi amintesc întotdeauna de camera 1515 în care am intervievat multă lume. Persoanele particulare cu care m-am întâlnit au fost emoţionate să mă vadă după şapte ani şi să înţeleagă că Adriana Melnic era aceeaşi persoană cu Cristina Boga care plecase cu şapte ani înainte.

Care a fost primul material pe care l-aţi difuzat de la Bucureşti către America?
Primul material difuzat, surprinzător, la 10 minute după ce am ajuns, au fost mini-interviurile pe care le-am luat vameşilor şi conducătorului de tren. După-aceea am făcut interviuri şi reportaje. Au fost momente grele prin care se trecea, erau foarte multe demonstraţii şi pentru mine era prima şi ultima dată în care m-am aflat într-o astfel de situaţie, de tensiune. Ţin minte că a fost o demonstraţie puternică la Piaţa Victoriei şi oamenii strigau şi se încrâncenau. Eram aproape de zidul clădirii şi mi-am dat seama că se strânsese o mulţime considerabilă care nu mi-ar mai fi dat posibilitatea să ies şi să fac transmisiunea. I-am rugat pe câţiva bărbaţi şi femei, care se aflau în jurul meu, să mă ajute să ies pentru că trebuia să transmit la Washington. Mă emoţionez şi acum când mă gândesc cum oamenii aceia au făcut un coridor, din vorbă în vorbă, un coridor pe care să pot ieşi. Căldura pe care am simţit-o la toţi cei cu care m-am întâlnit mă emoţionează, mi se face şi acum pielea găină...

Cu toate că la nivel internaţional se cunoştea contextul din Europa de Est, căderea regimurilor comuniste succedându-se, ca un joc de domino, mulţi dintre românii aflaţi în străinătate au declarat că au fost luaţi prin surprindere de căderea lui Ceauşescu. Cum aţi trăit momentul?
Absolut, ne-a luat prin surprindere, nu ne-a venit să credem. Românii de la secţia de limbă română a Vocii Americii au stat atunci 24 din 24, încercând să obţină bandă sonoră care să ne convingă că, într-adevăr, ce se întâmpla era adevărat. Într-adevăr, şocul a fost puternic, a fost o realizare că lucrurile începeau să se desfacă din acea încrâncenare comunistă care exista pe vremea aceea şi am reacţionat şi cu bucurie şi cu foarte multă... aşteptare. Aşteptam să vedem ce se întâmplă mai departe. Am luat legătura şi cu oameni de la televiziune şi cu oameni de radio. Am avut marele noroc să am alături de mine un ziarist de excepţie din România care se numea Jeana Gheorghiu, care avea o minte foarte lucidă şi care a înţeles şi m-a ajutat şi pe mine să înţeleg contextul românesc de la acel moment. În ţară fiind, nu am stat numai la Bucureşti. Un moment la fel de emoţionant pentru mine a fost la Timişoara, cred că în 5 ianuarie 1990. Cu reporterii de la Radio Timişoara am realizat pentru prima dată un bridge de radio, o punte de radio Timişoara-Washington. La studioul de la Timişoara au venit mai multe persoane şi, ţin minte ca şi acum, unul dintre reporteri mi-a spus: este incredibil, nu mi-aş fi închipuit acum o lună că voi sta de vorbă cu Washingtonul şi am făcut prima punte radiofonică Timişoara-Washington. Presupun că mai există încă înregistrarea de atunci. Am venit şi la Cluj, Alba-Iulia, Sibiu, peste tot...

Călătoria d-voastră de la Washington la Bucureşti a fost o adevărată aventură, a durat patru zile...
A fost o aventură pentru că cei de la serviciul de turism al Vocii Americii probabil că erau puţin neatenţi... În decembrie, în America sunt foarte multe petreceri de Crăciun şi lumea nu e foarte atentă, fie că e vorba de întreprinderi de stat sau particulare. În momentul când am ajuns la Paris, avionul către Bucureşti cu care trebuia să plec eu tocmai decola. Apoi n-am mai putut lua avionul pentru că Aeroportul Otopeni a fost închis. Din aproape în aproape, de la Paris am plecat la Frankfurt, apoi la Belgrad. Iar de aici, dintr-o gară mică şi prăpădită, m-a ajutat recepţionerul de la hotel să prind un tren, care pleca la 6 dimineaţa către Gara de Nord.

Cu ce personalităţi sau “oameni ai momentului” aţi apucat să staţi de vorbă în ianuarie 1990?
Una dintre persoanele care m-au impresionat a fost dl. Corneliu Coposu. Dar am stat de vorbă cu toţi şefii de partide politice. Cu Ion Iliescu, cu Ion Raţiu.

Când aţi revenit în ianuarie 1990 în România, eraţi reprezentanta unui post de radio finanţat de Guvernul SUA, care emitea încă din anii ’40 şi care a fost privit de blocul comunist din Europa drept un veritabil “ostaş” al imperialismului american. Aţi simţit pe pielea d-voastră această percepţie, când v-aţi întors? Dar în State?
Ca portavoce a “imperialismului american”, între ghilimele, probabil că aceasta a fost percepţia tovarăşilor de la Comitetul Central. Vocea Americii a fost şi este un post de radio care transmite punctul de vedere al guvernului american. În programul Vocii Americii, indiferent în ce limbă se transmite, în afară de reportaje, interviuri, muzică, veţi asculta un editorial care reprezintă punctul de vedere al guvernului american. În momentul în care am fost angajată, în urma unui examen pe care l-am dat când eram în California, am început să învăţ meseria de reporter acolo. Eu, fiind de meserie profesor de limba engleză, nu aveam experienţă.

V-aţi specializat în politică?
Am transmis emisiuni de politică, analiză, economie şi, de asemenea, am făcut o emisiune săptămânală de jazz. Dar ca să revin la întrebare... Atmosfera de la Vocea Americii era una de lucru, nu am perceput nimic imperialist (râde) în atmosfera respectivă. Eram oameni care lucram cu foarte multă conştiinciozitate să transmitem informaţii corecte pe baza faptelor. Acesta este un element esenţial pentru emisiunile Vocii Americii. Nu a făcut şi nu face comentariu, transmite fapte. D-voastră, ascultătorii veţi trage concluziile şi veţi putea interpreta faptele transmise. Sistemul era o generare de ştiri la nivelul central al Vocii, iar departamentele traduceau ştirile respective şi puteau să creeze şi ele materiale. Însă, tot ce generam noi trebuia să fie verificat din cel puţin trei-patru surse independente. Foarte important acest lucru pentru că, în primul rând, nu vrei să dezinformezi ascultătorul, iar în al doilea rând, nu vrei să aduci un prejudiciu prestanţei postului de radio pe care-l reprezinţi.

De ce aţi recurs la un pseudonim?
Foarte interesant: majoritatea colegilor mei, nu toţi, foloseau un alt nume. Pe vremea aceea părinţii mei erau încă în Bucureşti. În momentul în care am plecat din România, faptul că plecam în America i-a determinat pe mulţi dintre prieteni şi pe multe dintre cunoştinţele mele să nu mai stea de vorbă cu mine. Le era teamă. Plecam, cum spuneaţi, către “imperialişti” şi atmosfera de atunci, care este greu de imaginat acum, i-a făcut să se îndepărteze. M-am gândit că folosind numele meu, Cristina Boga, aş fi adus un prejudiciu părinţilor mei şi chiar şi rudele s-ar fi îndepărtat de ei. Şi pentru acest motiv mi-am luat acest nume, de Adriana Melnic, pe care, vă mărturisesc, nu ştiu cum l-am inventat.

În ce context aţi plecat din ţară?
M-am căsătorit şi am plecat. Deci, am plecat legal.

Aţi transmis de la Bucureşti şi mineriada din iunie. Ce impresie v-a făcut România atunci?
Atunci când am venit în ianuarie-februarie 1990 printre sutele de oameni cu care m-am întâlnit, m-am întâlnit şi cu foarte mult tineret. Şi am avut siguranţa că acea explozie extraordinară de energie şi de încredere va dărâma munţii. Nu s-a întâmplat. M-am reîntors, la câteva luni, în iunie, odată cu aşa-numiţii mineri care veniseră în Bucureşti, şi am constatat că se reinstalase frica. Chiar oameni cu care am stat de vorbă în ianuarie, când m-am reîntors, au evitat să mai stea de vorbă cu mine pentru că se reinstaurase frica. A fost palpabil pentru mine. Am văzut că au evitat să mai stea de vorbă cu un reporter al Vocii Americii. Am văzut evenimentele de stradă, am fost şi la televiziune, în urma atacului minerilor. Aici am sesizat ceva foarte ciudat. Erau distruse tot soiul de oficii unde se ţineau mături şi găleţi, dar nu am văzut distrus nimic din materialele de valoare, aparate de luat vederi, magnetofoane. Dar încă o dată, eu nu fac comentarii, dacă nu am certitudinea faptelor.

Aţi păstrat constant legătura cu România...
Absolut. Am avut această şansă. În primul rând, am absolvit un master în tranzacţii comerciale şi m-am hotărât să trec în sectorul particular, am lucrat cu o organizaţie care a făcut investiţii în România, capitalizate cu fonduri ale guvernului american. Guvernul american la începutul anilor ‘90 a aprobat fonduri pentru a fi investite în economiile emergente şi la vremea aceea pentru România au aprobat 50 de milioane, apoi fondurile au crescut. Au fost făcute investiţii în toate sectoarele de activitate, în IT, agricultură, industria chimiei. A fost un program de succes. Ulterior însă, din motive personale, după o scurtă perioadă la Ministerul Comerţului din Washington, nu am mai putut călători atât de mult şi m-am reîntors la prima mea meserie, de dascăl. La ora actuală predau la University of Maryland University College şi la University of Phoenix, atât la clasă, cursuri tradiţionale, cât şi online.

Ce percepţie aveau investitorii americani despre economia românească?
Să nu vorbim despre economia românescă de atunci. În acea perioadă, imediat după ‘90, nici una din economiile din Europa Centrală şi de Est nu putea fi comparată cu ceea ce era în Occident. Însă foarte mulţi investitori au apreciat în România forţa de muncă. A fost o forţă de muncă educată. Dacă o companie de IT şi-a făcut un sediu aici, şi-a făcut pentru că a avut cu cine să lucreze. Forţa de muncă a fost esenţială pentru investitorii străini. De asemenea, punctul nevralgic de care a suferit nu numai România, ci toate ţările din Est, fiecare la un nivel diferit pentru că toate ţările aveau propriile caracteristici. Altul era nivelul în România, altul în Cehia - cum spuneam, punctul nevralgic a fost legislaţia. Pentru că legislaţia s-a schimbat tot timpul şi asta a fost un handicap. Pentru că investitorul sau omul de afaceri vine pe termen lung şi vrea să ştie că de la A la B, la B va avea profitul H, respectând legislaţia host country, cum se spune, a ţării ţintă.

Cum vedeţi România la 20 de ani după Revoluţie, politic vorbind?
Mă aşteptam ca în aceşti 20 de ani să fi crescut o echipă de oameni politici care să dorească cu încrâncenare ca România să se afirme şi pe plan regional, după ce a devenit membră a UE, pentru că potenţialul intelectual al României este extraordinar. Încă mai aştept...