REPORTAJ Cu meseria asta umbli după potcoave de cai morţi, în zilele noastre GALERIE FOTO

Caii au fost animalele preferate ale războinicilor, dar și ale oamenilor bogați, care îi folosesc pentru diverse sporturi. Despre potcovari și veterinari se spunea în trecut că sunt coloana vertebrală a oricărui sat. Însă în ziua de astăzi, potcovarul şi-a pierdut din poziţia socială. Așa este și cazul familiei Șimon din satul Triteni Colonie, sau Telep, cum le place sătenilor să spună.

În familia Șimon meseria de potcovar a fost învățată din tată-n fiu până acum. În vârstă de 75 de ani,  Ștefan Șimon a învățat această meserie de la tatăl său. Este potcovarul din Triteni Colonie, sat aflat la 60 de kilometri de Cluj.

„Practic meseria asta de la 15 ani. La început mi-a arătat tata cum trebuie făcută potcoava. De exemplu, cum trebuie îndoită, după asta cum trebuie făcut falțul ăsta de aici și pe urmă cum să fac locajul cuielor. După ce mai făceam unele lucruri, urma să curaț copita la cal, să fie dreaptă, iar mai apoi puneam potcoava încălzită și băteam cuiele. La final îi făceam unghia cu pila la cal", mărturisește, cu glasul tremurând, Șimon, cu o potcoavă în mână, plin de pasiune pentru meseria lui.

În atelierul pe care îl are în curtea sa, sculele și aparatura stau bine puse la rând. Fier, ciocane, cuie, baros, loc pentru foc - nimic nu le lipsește celor doi meșteri - tată și fiu. Despre meserie vorbește cu suflet: „meseria trebuie să o înveți, dar trebuie să ai și puțin talent. Să știi cam cum să lucrezi și să te comporți cu caii" și „îți mai trebuie un pic de forță și de antrenament", spune zâmbind fiul acestuia în vârstă de 40 de ani, Ștefan junior.

De când se ocupă de potcovirea cailor, cei doi spun că nu au fost loviți niciodată de vreun cal mai năzdrăvan. "Calul trebuie obișnuit. Dacă este mai rău, trebuie să-l obișnuiești cu ridicatul piciorului, până se calmează, astfel încât să nu-i fie frică. Dacă nici cum nu se poate, le punem o pipă la nas să-l calmăm. Așa ne-am calculat tot timpul astfel încât să nu fim loviți de cal și noi să nu speriem calul", spune fiul lui Șimon Ștefan, cu o voce groasă, în timp ce mută un baros.

Ștefan junior este și el potcovar, dar în ultima vreme s-a lovit de foarte multe greutăți în meserie: „Acum oamenii nu-și mai lucrează pământul cu calul. Aparatura din ce în ce mai avansată îi îndeamnă pe oameni să folosească mașinăriile, nu caii. În tot acest sat mai sunt patru sau cinci cai. Dar oamenii nici cu acei cai nu vin la noi pentru că preferă să-și cumpere potcoave ieftine de la piață și să le pună cam cum cred ei că-i bine, în loc să vină la noi. Nici aparatura pentru agricultură nu se mai face pentru cai". Deși nu mai are atât de mult de muncă în acest domeniu, corpul vânjos și palmele muncite sunt dovada că această meserie nu este una ușoară.

Continuitatea acestei tradiții în familie este pusă la încercare. Trei generații au trăit din această meserie, însă viitorul nu este roz: „cam de cinci ani de zile nu mai merge treaba aproape deloc. Bunicul a fost și el tot potcovar. Tata la fel și eu la fel. Nu știu ce o să fie în viitor. Cert este că această meserie se cam pierde. Oamenii tineri apelează la utilaje, iar cei care foloseau caii sunt bătrâni și nu sunt în stare să mai facă agricultură."

În zilele în care Ștefan Șimon stă pe banca din fața casei și vede un cal, își dă seama dacă are potcoavă bună sau nu: „când potcoava este slăbită se aude un joc, un sunet ciudat. Dacă este bună sunetul este plin. Nu se aud două sunete." După atâta timp de muncă Ștefan Șimon știe bine și anatomia piciorului de la cal: „când cureți copita, trebuie să vezi cum tai și cum cureți. Poate are calul o bătătură sau o rană. Acolo trebuie curățat și pus ceva medicament recomandat de doctori."

Cea mai bună perioadă pe care au avut-o a fost imediat după revoluția din 1989, când foarte mulți oameni aveau cai în sat: „a mers bine după revoluție. Zilnic aveam de muncă. Cam patru sau cinci cai pe zi. Veneau oameni din sat sau din toată comuna. Veneau și din Viișoara sau Bolduț. Din satele apropiate toți veneau", rememorează Ștefan junior, plin de bucurie și nostalgie.

În momentul de față, vremurile au obligat familia Șimon să se reprofileze: potcovitul a devenit un hobby, iar traiul zilnic îl asigură agricultura. Pe care o fac cu cai, dar şi cu mijloace mai moderne.

Mihai CISTELICAN