Alin Tișe: "Țara preacinstiților. A fost odată ca niciodată..."

A fost odată ca niciodată, că dacă n-ar fi fost, s-ar fi plătit TVA și pe neființă și s-ar fi povestit …

Pamflet

Se făcea că exista un popor atât de cinstit, încât până și oglinzile roșeau când se priveau în ele necinstiții. Nimeni nu evaziona statul, oile își declarau lâna la fisc și de pe lăbuțe, iar mieii completau formularul 101 înainte să plângă, luați fiind de lângă mamele lor. Profesorii nu făceau evaziune cu meditațiile; copiii plăteau cu bon fiscal și primeau chitanță pentru „tabla înmulțirii făcută unu la unu”.

Medicii refuzau plicurile și nu mai țineau aparatele din dotarea spitalului închise în dulapuri doar pentru ei. Ba, mai mult, dacă un pacient strecura o bancnotă în buzunarul halatului, medicul suna la 112 să se autodenunțe.

Oamenii de afaceri toți plăteau taxe cu lacrimi de emoție si patriotism. Firmele pe pierdere de 20 de ani se închideau singure, rușinate. Ferrari-urile din curțile lor se transformau peste noapte în Dacii 1300, din modestie. Vecinii nu mai furau mere și prune peste gard. Pomii își aruncau singuri fructele înapoi, ca să nu tenteze caracterul național al acestui popor special.

Oamenii nu mai mințeau. Nici măcar când erau întrebați „Ce faci?” . Ei răspundeau sincer: „mă macină un gol existențial și am o mare invidie față de tine și realizările tale. Nu te pot admira, pentru că nu cunosc acest sentiment.“

Bârfa dispăruse total în acesta țară. La cafele se discutau doar tratate de etică, valori și filozofie fiscală. Modestia era la nivelul respirației fiecărui locuitor al acestei țări. Cinstea era, în totalitate …la loc de cinste! Atât de la locul ei, încât nimeni nu mai avea unde s-o mute.

Și totuși…

În acesta țară preacinstită, era o singură categorie de oameni necinstiți: politicienii.
Ei mințeau. Ei furau. Ei manipulau. Ei erau explicația universală pentru orice:
- Ți-a murit bateria la telefon? Politicienii!
- Te-a înşelat soția cu antrenorul de fitness? Politicienii!
- Ți s-a ars friptura? Evident… politicienii!

În fiecare seară, poporul cel pur se aduna în fața televizorului și scuipa metaforic spre ecran, cu o demnitate națională exemplară.

- Noi suntem curați! strigau ei. Ei sunt mizeria!

Și într-o zi, a ajuns în această țară Adevarul-Întrupat. Nu avea nume cunoscut. Nu avea partid. Nu avea cont pe rețele sociale, ceea ce îl făcea suspect. S-a urcat în mijlocul pieței și a spus:
- Dacă politicienii sunt atât de răi… de unde vin ei?
Poporul a râs, și a răspuns, autosuficient:
- Din politică, evident!
- Și cum au ajuns ei acolo, cine îi votează?
Tăcere totală, de mormânt.
- Și cine le cere „o mică atenție”, pentru o rezolvare rapidă?
- Și cine dă meditații „la negru”, că „așa se face”?
- Și cine spune „toți fură, măcar ăsta ne-a dat și nouă ceva”?
- Și cine își pune verișorul incompetent director, că „e băiat bun”?
- Și cine “se descurcă cum poate”, când e vorba de el?
- Și cine este fericit ca poate fura statul fără să fie prins?
- Și cine dorește dreptate până la capăt, dar să nu fie vorba de ei?
Poporul a început să transpire cinstit. Cineva a mai spus doar atât:
- Politicienii nu sunt țapul ispășitor. Sunt oglinda. Iar voi ați inventat oglinda doar ca să spargeți reflexia.
Atunci s-a produs minunea! Toți au început să strige:
- Jos oglinda! Ne jignește!

Rapid au votat o lege prin care oglinzile au fost interzise. Reflexia devenise discurs instigator la adevăr. Dar, fără oglinzi, oamenii au început să se lovească unii de alții. Se loveau de propriile minciuni, de propriile “aranjamente de propriile „las’ că merge și așa”.

Și, paradoxal, fără oglindă… au început să se vadă. Au văzut că politicianul era fostul lor coleg care copia la examene. Că ministrul fusese copilul căruia i-au spus: „Descurcă-te, important e să câștigi.” Că deputatul era vărul pentru care au intervenit „că merită o șansă.

Și atunci au înțeles ceva devastator: politicianul nu e o specie aparte în țara lor. E o consecință. 

În ziua aceea, Țara Preacinstitilor a avut de ales: să continue basmul convenabil, sau să înceapă povestea incomodă. Unii au plecat acasă supărați, că li s-a stricat povestioara. Alții au rămas în piață și au început, pentru prima dată, să fie cinstiți nu doar în declarații… ci în gesturi mărunte. Nu au devenit perfecți. Au mai greșit Au mai trișat. Dar, de fiecare dată, înainte să arate cu degetul, s-au uitat în palma proprie. Atent și apăsat.

Iar Țara Preacinstitilor s-a redenumit: „Țara în Curs de Onestitate”.

Și, culmea poveștii în această nouă țară: când poporul a început să fie sincer cu sine, politicienii au început să se schimbe. Pentru că, într-un final pe care nimeni nu voia să-l audă, un stat nu este condus de politicieni. Este doar reflectat de ei.

PS. Învățătura pentru întreaga țară:

Cea mai periculoasă minciună nu e cea spusă de sus. E cea șoptită în oglindă: „Eu sunt sută la sută curat. Doar ceilalți sunt de vină.” Și dacă vrei să dărâmi sistemul, începe prin a-ți demola aranjamentele. Pentru că țapul ispășitor e comod. Dar oglinda… e revoluționară