Alin Vaida: „Cultura se simte neglijată. Un an în care multe programe de granturi întârzie, unele nu mai sunt, TVA mărit la bilete, publicul arată un pic de prudență și totul costă mai mult”

Alin Vaida, fondator și director Jazz in the Park, afirmă că, în 2026, multe call-uri de proiecte culturale întârzie, unele nu mai există, iar asta are un efect pe care poate nu se vede din afară: oameni disperați.

Organizații care nu știu dacă pot continua. Și din disperare, apare ceva urât: neîncredere, dușmănie, certuri între oameni care de fapt sunt în aceeași barcă. Vă previn, postare lungă.

Îmi aduc aminte cu bucurie de anul 2019. A fost, poate, cel mai bun an pe care l-am avut. Un an în care aproape toate au ieșit. Și nu doar eu am zis asta. Mulți colegi de breaslă au zis la fel, respectiv multă lume din alte domenii au simțit la fel în domeniul lor. Dar de acolo încolo, roller-coaster frate. Pandemie, război și instabilitate politică aproape constantă.

Suntem într-un 2026 în care tensiunea e pe toate palierele. La nivel internațional, e reorganizarea puterii mondiale. La nivel național, avem o situație politică plasată pe un butoi de pulbere și… ajungem acum la cultură. Cultura se simte neglijată. Un an în care multe programe de granturi întârzie, unele nu mai sunt, tva mărit la bilete, publicul arată un pic de prudență, sponsorii încearcă la fel și totul costă mai mult. A nu se înțelege că fac un atac la guvern. Însă în instabilitatea asta politică actuală, cultura e victimă colaterală. Mereu e victimă colaterală. A fost și-n pandemie, a fost în fiecare moment în care lucrurile nu erau roz. Prin atitudinea generală, minimizăm rolul culturii. Și e frustrant să simți mereu că nu e momentul să vorbim despre cultură. Mereu sunt alte probleme mai mari, mai evidente, mai de proximitate în timp.

Ca efect, e tot mai prezentă în spațiul public discuția despre importanța culturii. "Contează cultura?" "Face bine cultura?" "De ce e important să investim în cultură?" Căutăm un rol culturii, o justificare, o explicație. Ne place să-l cităm pe Churchill mai des decât pe Gandhi … replica celebră cu dacă nu luptăm pentru cultură, pentru ce luptăm? Dar ce facem mai departe de asta?

Cultura e importantă nu pentru că e utilă, ci pentru că definește ce înseamnă să fii om. Dar asta nu se pune într-un tabel, și atunci ajungem să o justificăm cu cifre și studii de impact, când de fapt ar trebui să fie evident. Dar avem și cifre de partea noastră. Contribuție la economie, locuri de muncă create, turism, coeziune socială.

Și vreau să cred din tot sufletul că toți cei care fac parte din sectorul cultural într-un fel sau altul, o fac în principal pentru că VOR să fie aici. Vor să transmită ceva. Vor să vadă acel concert cu ochii lor. Vor să vadă bucuria altora. Vor să fie o rotiță măcar în acest sistem. Fiindcă dacă nu vor și o fac doar pentru bani sau pentru alte motive… sunt nebuni, efectiv.

Și atunci mă enervează când văd care sunt dezbaterile în interiorul industriei culturale. Mă enervează când colegi de breaslă se ceartă pe modele ”business”. Sau pe ce e valoros și ce nu. Mă enervează când văd ignoranță îndreptată către acest sector. Fiindcă suntem mulți și diferiți, clar. Dar avem în comun o ambiție mult prea frumoasă ca să ne dezbine orice altceva. Și fiindcă la baza frustrărilor și certurilor și compromisurilor, stă nevoia de supraviețuire.

Sunt cred unul dintre puținii care este cu fundul în ambele bărci. 7 ani, Jazz in the Park a fost cu acces liber. Apoi, au urmat 7 ediții (și vor mai urma) cu acces pe bază de bilet. Între timp, am făcut dintr-o scenă din festival (scena de concurs), un festival de sine stătător cu acces liber, desigur. Urmează să deschidem un spațiu, care va avea de toate: evenimente gratuite și evenimente scumpe. Și mai avem și alte proiecte care sunt de toate felurile. Și nu cred că e o variantă corectă. Cred în înțelegere și multiple perspective.

Cred în antreprenoriatul cultural. Cred că un eveniment sustenabil este un eveniment sănătos. Și pentru cei care pot face proiecte profitabile fără să apeleze la bani publici, jos pălăria! Ar trebui să faceți cursuri. E fain să-ți plătească lumea bilete.

E o formă de respect. Am învățat pe pielea mea. Dar am mai învățat că trebuie să muncim atât de mult să ne vindem biletele, încât neglijăm alte aspecte frumoase, pentru că nu sunt profitabile. Am învățat că deciziile pe care altădată le luam cu simpla logică: "ce ne definește pe noi? Ce ar fi BINE să facem?" devin complicate de întrebarea: "Dar oare vor cumpăra oamenii bilete?" sau "îi pasă vreunui sponsor?"

Cred în subvenționarea multor proiecte. Cred că sunt unele forme de artă, unele genuri muzicale, care nu pot fi redate publicului larg dacă nu sunt subvenționate. Și dacă zicem "apoi să vină cine își permite", atunci cultura nu mai e accesibilă tuturor. Și atunci da, cred că e bine să subvenționezi cultura. Probabil fără finanțări precum AFCN sau Primărie, nu am fi ajuns unde suntem. În același timp, da, cred că nu e cinstit să faci concurență din bani subvenționați pe același lucru pe care alții îl fac pe barba lor.

Și da, mai cred că cei care au dovedit ceva merită sprijiniți mai tare. Fiindcă pot amplifica și mai tare acel sprijin și pot aduce beneficii colaterale. Însă ce cred că e nasol este să fii mereu într-o situație în care lupți pentru supraviețuire. Fie că te chinui să vinzi bilete, fie că te chinui să găsești finanțări sau orice altă cale ca să-ți faci proiectul… e nasol. Nimeni nu vrea să trăiască de la un an la altul și nu poți evolua și inova dacă nu depășești stadiul ăsta de supraviețuire.

Cred că cultura ar trebui să ia ce-i bun din ambele lumi. Cred că principiile de antreprenoriat în cultură sunt foarte sănătoase și orice operator cultural ar trebui să le aibă sau să tindă la ele. De asemenea, cred că cultura este ceva ce trebuie încurajat public, de la cel mai mic participant, la cea mai importantă formă de autoritate.

În 2024, am primit de la AFCN premiul pentru rezistență în cultură. M-a onorat, a fost un moment în care am conștientizat vechimea organizației mele pe piață, a fost plăcut. Dar totodată, un pic trist. Am primit un premiu fiindcă rezist. Fuck. Mai este vreo industrie în țara asta care are un premiu pentru faptul că nu ai dat faliment încă?

Și totuși, țara asta are un sector cultural incredibil de capabil. Artiști performanți în toate formele de artă, evenimente cunoscute internațional, organizații și oameni cu o capacitate strategică deosebită. Dacă am face din cultură o prioritate cu o strategie națională reală, cu strategii locale, măcar pentru un an, efectele ar fi fantastice. Potențialul e aici. A fost mereu aici.

Aș vrea să vă spun că participarea voastră salvează cultura. Și e adevărat, dar e și incomplet. Fiindcă e un cerc vicios. Nu ai la ce participa dacă cineva nu-și asumă un risc înainte. Și pentru riscul acela, cineva are nevoie de puțină predictibilitate.
O să vedem performanță tot mai mare în cultură în momentul în care schimbăm narativul din "ce trebuie să fac ca să supraviețuiesc" în "ce trebuie să fac ca să fiu bun?" Însă e greu să te gândești la performanță când nu ai rezolvat supraviețuirea înainte.

Noi ne asumăm riscul. O facem în fiecare an. O facem pentru că vrem să fim aici. Dar ar fi frumos să nu fie atât de greu.