O carte pe care am citit-o pe nerãsuflate (I)

George Cristian Maior, Noul aliat. Regândirea politicii de apãrare a României la începutul secolului XXI, cu un cuvânt înainte de Chris Donnelly, RAO International Publishing Company, Bucureşti, 2009, 283 pagini

Predicţia lui A. Malraux cã “Secolul XXI sau va fi religios, sau nu va mai fi defel” este, poate, încã discutabilã, însã dupã ce am citit cartea lui George Cristian Maior, cred cã trebuie sã ne punem foarte serios problema, în aceiaşi termeni de predictibilitate, cã secolul XXI sau va genera noi strategii şi politici de apãrare, de securitate, respectiv noi relaţii internaţionale la nivelul întregului mapamond, sau nu va mai fi deloc!

 

Autorul cãrţii de faţã este un nume mult prea cunoscut în România, şi nu numai, pentru a-i dedica o prezentare biograficã amplã, totuşi nu mã abţin sã nu invoc aici, cu satisfacţie şi deferenţã, faptul cã el este unul dintre produsele reuşite ale provinciei, în speţã ale capitalei Ardealului, în raport cu centrul. George Maior s-a nãscut şi a fost educat la Cluj-Napoca (absolvent al Facultãţii de Drept din cadrul Universitãţii “Babeş-Bolyai”, unde, de altfel, şi-a susţinut şi teza de doctorat în drept internaţional), desãvârşindu-şi apoi formaţia intelectualã şi profesionalã la prestigioase universitãţi din SUA şi Europa şi acumulând încã de la începutul anilor 90 o vastã experienţã în serviciul diplomatic al României.

 

Prezenta carte, care reuneşte mai multe studii şi articole publicate în perioada 2001-2004, precum şi conferinţe, evaluãri şi analize de securitate realizate (şi unele publicate) pânã în 2006, exemplificã cel mai bine, în opinia mea, ceea ce cunoscutul istoric şi politolog american Arthur M. Schlesinger Jr. a întruchipat pentru disciplina şi vremea sa, respectiv postura de “istoricul ca participant”. în cazul lui George Maior, însã, sintagma ce i se potriveşte ar putea fi, şi trebuie sã fie, cu siguranţã, alta, respectiv cea de “juristul şi diplomatul ca participant”. într-adevãr, conţinutul cãrţii reflectã cu prisosinţã ipostazele multiple în care s-a aflat mai bine de un deceniu autorul cãrţii, atât în ţarã, cât şi în strãinãtate.

 

Actor, dar şi regizor, în acelaşi timp, în complexul efort de integrare a României în structurile euro-atlantice, George Maior a deţinut responsabilitãţi care l-au plasat în prim-plan nu numai pe scena vieţii politice interne, dar şi internaţionale: între anii 2001-2004 a fost secretar de stat şi şef al Departamentului pentru Integrare Euroatlanticã şi Politicã de Apãrare în cadrul Ministerului Apãrãrii, având statutul de co-negociator pentru aderarea ţãrii noastre la NATO (2001-2003), între anii 2005-2006 a fost ales senator şi preşedinte al Comisiei pentru Apãrare, Ordine Publicã şi Securitate Naţionalã din Senatul României.

 

Structura lucrãrii evidenţiazã o organizare coerentã a materialului atent selecţionat şi prelucrat, capitolele curgând logic şi dezvoltând progresiv tema centralã: politica de alianţe,  locul, dar şi rolul României în relaţiile internaţionale de la începutul secolului XXI. Nu întâmplãtor, credem noi, cartea debuteazã cu un prim capitol având titlul “Douã viziuni asupra provocãrilor lumii internaţionale în secolul XXI – Robert Cooper şi Robert Kaplan”- şi se încheie cu un ultim capitol intitulat “Regândind politica şi strategiile de securitate”. Armata secolului XXI”.

 

în şi între aceste capitole, George Maior a simţit nevoia sã-şi expunã propria concepţie în materie de relaţii internaţionale, de securitate naţionalã şi internaţionalã, sã puncteze principalele etape ale efortului naţional de integrare euroatlanticã, care a însemnat o mobilizare exemplarã nu doar a instituţiilor statului, ci şi a societãţii civile, proces la care autorul, în dubla ipostazã de actor şi regizor, şi-a adus o contribuţie esenţialã. Astfel, în opinia lui George Maior, “realitãţile geopolitice actuale sunt rezultatul unei balanţe dintre puterea hard şi soft, dintre conceptul de naţiune în sens realist şi anumite evoluţii de securitate postmoderne.

 

Mai mult, existã o tranzacţionare continuã şi dinamicã între elementele geopolitice, de putere, militare (realiste), şi cele diplomatice, morale, soft (postmoderne, de negociere şi asumare a rolurilor, de construcţie de identitãţi şi legitimitate politicã a statului), între care trebuie identificate un echilibru, o balanţã potrivitã, care sã asigure puterea şi influenţa unui actor în relaţiile internaţionale din secolul XXI. în acest sens, cea mai bunã caracterizare a concepţiilor mele este realizatã de sinteza, aparent paradoxalã, dintre realism şi postmodernism” (pag. 13-14).

 

(continuare în ediţia de mâine)