Cariera lui a ars, din păcate, mai mult prin spitale şi clinici de recuperare decât în terenul de joc. Poate tocmai lipsa îndelungată l-a ferit de erodarea de care au avut parte copiii Universităţii din ultimele decenii, alungaţi fără excepţie cu vorbe de ocară de exigenţa tribunei. Dar...
Permanenta luptă a lui Szilagyi, în primul rând cu limitele propriului corp atacat de verdictele medicilor, a făcut ca rarele momente de întâlnire cu iarba să fie trăite la intensitate maximă, iar asta a plăcut publicului. Întotdeauna oamenii au avut nevoie de modele, iar într-o societate bolnavă tribuna a găsit în Szilagyi expresia voinţei şi ataşamentului, valori pe care Universitatea le-a cultivat de-a lungul istoriei. Astăzi, jucătorul îşi trăieşte demn deportarea la echipa secundă, aşa cum demn şi-a trăit şi momentele de glorie efemeră, când mii de oameni îi scandau numele, mulţumiţi că acolo, în teren, măcar unul este de-al lor.
De aceea, oricare ar fi explicaţiile paşilor spre despărţire, Universitatea nu ar trebui să taie unul din puţinele fire rămase din legătura cu peluza. Altfel, există riscul ca cei veniţi de ieri în familie, suporteri atraşi de feeria luminii, să nu cunoască Universitatea în adevăratul ei spirit.
Mihai HOSSU
