„Cetatea Norilor”, descriere poetică pentru cetatea Citadelei

„Die Festung der Wolken” („Cetatea Norilor”, descriere poetică pentru cetatea Citadelei. Expresia este o metaforă înflorită, referindu-se probabil la poziția expusă a cetății deasupra orașului sau la norii care se văd adesea deasupra zidurilor), Kőmál/Fellegvár – Cetăţuia: este numele fortificației de pe dealul înalt de 405 metri de lângă Someșul Mic din Cluj-Napoca.

1839: „în tot Clujul, cele mai romantice mi s-au părut căsuțele săpate în stâncă de pe latura Cetății, când seara, din ele, luminițele slabe pâlpâiau peste Someș, și mă gândeam adesea că cei care pâlpâiau luminițele acolo sus, în găurile lor, erau mai fericiți decât orășenii care locuiau sub ei, sau cel puțin la fel de fericiți, pentru că, în simplitatea lor naturală, mulțumiți, nu invidiau soarta, strălucirea deșartă și pompa celor de jos. O, dar m-am înșelat! Am dorit să văd găurile peșterilor de aproape, ceea ce s-a împlinit. Spre durerea mea, m-am convins că locuitorii acestor stânci sunt nemulțumiți, prin urmare, nici fericiți. Ce crede oare cititorul, de ce nu sunt ei fericiți?

Voi descrie o peșteră în stâncă. Este săpată în stâncă atât de adânc, încât un om scund nu trebuie să se aplece când intră pe ușă; nu poate însă face mai mulți pași, pentru că pe de o parte este vatra, sau mai degrabă șemineul, săpat în stâncă, în care încape o oală – nu este nevoie de mai mult – de altă parte este patul, adică sub pat, o bancă de piatră săpată și sculptată în așa fel încât să se poată sta culcat pe ea; nu se poate merge mai departe, nu se poate păși mai în față, ușa nu se deschide complet, pentru că în spatele ei este un dulap sau o ladă în care își păstrează proviziile. Lângă șemineu este un altul, acesta servește drept masă. Iată, întreaga casă și mobilierul ei. „Dar de ce nu este fericit omul născut și locuind într-o astfel de gaură de piatră sau peșteră – întreabă în cele din urmă cititorul curios –, poate și pe el l-a cuprins furia ambiției? Poate că l-a orbit lumina vană, i-a răpit pacea și liniștea sufletească?” Nu, nu de aceea nu este fericit, ci pentru că nu poate înțelege, nu-i intră în cap, de ce trebuie să plătească și el la fel de mult ca un altul, care locuiește jos în vale într-o casă mai spațioasă și mai frumoasă. Cine are și o mică grădină, cine nu este nevoit să care lemne de foc pe munte pe vreme alunecoasă, cine nu cade pe stâncă în așa fel încât aproape să-i sară creierii. Aceasta îl chinuie, din această cauză nu este fericit, săracul! Coborând de pe munte, câte o lacrimă mare îmi cădea din când în când din ochi.” [Táncsics Mihály, HuE 97–98.];

1845: „Un pod de lemn pitoresc [podul Germanilor] separă capitala [Clujul] de un deal împânzit cu stânci [Kőmál, Cetățuia]. Acolo trăiește, printre haite de câini sălbatici, care își arată dinții vizitatorului prea curios, un trib temut de țigani. Oameni și animale locuiesc în scobiturile stâncilor sub colibe pe care le-am considera corturi. Traversând acest deal puțin ospitalier, omul se simte în „curtea minunilor” și i se pare că recunoaște aceste fețe zdrențuite, viclene și fără griji, a căror descriere a citit-o atât de des. Când se ostenesc să lucreze, sunt rotari, potcovari sau zidari. Cei care formează aristocrația țiganilor – pentru că unde nu există așa ceva? – locuiesc cu precauție la celălalt capăt al orașului.” [în fața Turnului Croitorilor, pe Strada Țiganilor. Eventual sub Dealul de Lut învecinat] [Auguste de Gerando, KKv I. 343.].

În 1963–64, casele mici de sub șanțul cetății au fost demolate, aleile au fost desființate, versantul dealului a fost amenajat ca parc, și a fost construită o promenadă paralelă cu drumul Cetății, sub șanțul castelului.

Strada Grádics

O stradă cu trepte care urcă din strada Bácsi (de la începutul viitoarei străzi Fellegvári) spre castelul Kőmál, Cetatea. Inițial, făcea parte din drumul care ducea soldații imperiali, despre care se spunea că erau germani, staționați în castelul Kőmál, în Cetate, din castel spre oraș, prin Podul Germanilor. Abia după desființarea caracterului de fortăreață al Cetății, la sfârșitul secolului al XVIII-lea, începutul secolului al XIX-lea, a fost posibilă construirea de case pe ambele părți ale scărilor. Printre colibele de atunci, nenumărate cârciumi au răsărit din pământ, iar în acestea, pe lângă băutură, fete de stradă îi așteptau pe soldați. Curând, și pe strada învecinată Sáncalja (Fellegvári) s-au deschis cârciumi și bordeluri. Astfel, strada a căpătat o reputație destul de proastă, și deși ulterior s-au construit și case mai bune, și-a păstrat reputația până la demolarea sa în 1961–1962–1963.
1869: Grádits ut[cza] [Bodányi]; 1893: Grádits utcza [SAKcs]; 1894: Grádics u. [Mach]; 1898: Sánczgrádics utcza [KvTel. 52.]; 1899: Sánczgrádics utcza [KözgyJk 1899. 111.]; Lépcső utcza [KözgyJk 1899. 111.]; 1914: Lépcső utca [Cim14 168.]; 1916: Lépcső utcza [Kv16RÁ]; 1923: Str. Scărilor (scară n fn ’lépcső’) [Br 91., 100.]; 1933: Str. Scărilor [OF 37.]; 1937: Str. Scărilor [Br37]; 1941: Lépcső utca [Kvát41]; 1945: Lépcső utca; Str. Scărilor – Lépcső utca [Kvut]; 1962: Str. Scărilor – Lépcső utca; 1964: Aleea Scărilor.

Strada abruptă, asemănătoare unei alei, era în trepte. De aici și numele ei. Grádics este denumirea populară de origine latină a scărilor. Printre altele, au apărut și variantele garádics, gerádics. Putem menționa că din garádics, prin metateză, a devenit daragics, iar din aceasta, prin asimilare d : g > d : d, daradics. Astfel, numele de familie Daradics, cunoscut în rândul secuilor bucovineni, nu este de origine slavă, așa cum am putea crede după sonoritatea sa.

În 1962–1963, la amenajarea pantei sudice a Cetățuii, a fost demolată în întregime. Scările construite parțial pe loc, fără case, au fost denumite Aleea Scărilor, cu sensul de „alee cu scări”.

Dealul de Lut

Prin extinderea sa, orașul a înglobat trei dealuri. Dintre acestea, aici menționăm pe cel din sud-est, legat de comunitatea romă din Cluj. Dealul de Lut se înalță la sud-est de Turnul Croitorilor, la sud de Șirul Țiganilor. Între 1852–1857 este menționat ca parte a zecimii din strada Külső-Közép [Jakab I. 37.]. Această parte a hotarului orașului a început să fie populată abia în anii treizeci ai secolului al XIX-lea, atunci când cei rămași fără adăpost în urma alunecării de teren și a prăbușirii muntelui din 1831 de la Kőmál–Cetățuie, respectiv cei care locuiau în zona periclitată, au fost așezați aici. 1852–1857: dealul de lut [Jakab I. 37.]. Numele provine de la solul argilos. Toponimul maghiar nu a avut și nu are nici astăzi un echivalent românesc.

Strada Dealul de Lut

Dealul de Lut este traversat de o stradă, o alee, care până în aprilie 1899 era Feleki, apoi de la acea dată Tordai út, până la viitoarea stradă Attila (A. Mureșan), lărgindu-se la mijloc, dar fiind în mare parte îngustă. Partea stângă a porțiunii dinspre Tordai út, până aproape de alee, este mărginită de parcelele din dreapta străzii Agyagdombalatti, Cimbalom, și de casele construite aici. Spre sfârșitul anilor 1900, dar mai ales după 1990, majoritatea caselor vechi, mici, au fost demolate, în locul lor fiind construite mai multe case noi, inclusiv cu etaj, iar carosabilul a fost asfaltat până la mijlocul străzii. De aici se poate coborî pe o scară îngustă până la strada Agyagdombalatti (Cimbalom).

La capătul dinspre Tordai út locuiau în mare parte familii cu condiții materiale mai modeste, inclusiv romi. Această porțiune nu a fost canalizată nici până astăzi. La începutul străzii, dinspre strada Attila, s-au stabilit muzicieni romi mai înstăriți, dar și alții.

Autor: Asztalos Lajos
Fotografii din arhiva de fotografie: Clujul și clujenii