Foto Insomnia Cluj – scurtă istoria a unui loc sau cum am dat flori doamnelor din epoca habsburgică

Pe 2 februarie 1997 Tünde urca sprinten scările spre încă puţin cunoscuta cafenea Insomnia Café&Bistro. Localul se afla la etajul doi la Intrarea pe Iuliu Maniu dinspre Piața Unirii. Un bloc imens care amintea de vechiul Imperiu Habsburgic, cu o curte mare, cu acele apartamente spațioase de burghezie imperială maghiară.

Curtea internă e imensa – toate apartamentele dau în curte, cu acele balcoane lungi. Curțile acestea sunt reci – şi la propriu şi la figurat: total opuse curților din Odessa sau Chișinău. Şi chiar Iaşi care păstrează aerul de târg moldovenesc - orașele în care am stat. La Insomnia se urca în dreapta, etaj doi – apartamentul care dădea spre Maniu, partea dinspre piață. Jos era o galerie UAP.

La uşa de la Insomnia pe care Tünde trebuia să o deschidă la 10.00 stăteau toate bătrânele blocului. Blocul vechi era plin de doamne în vârsta vorbitoare de maghiară – era un sentiment că vorbesc doar maghiară cu toate că vorbeau şi o română bună. Clujul era maghiar – Napoca era românesc: Mănăștur cum ar veni: De la pod se termina Clujul şi începea, cum zice folclorul, - Mănăștur.

Bătrânele deseori erau pe la uși sau pe balconul intern al curții sporovăind diverse lucruri pe care eu nu le înțelegeam. Se mai duceau una la alta, mai la o cafea, la o bârfă – le vedeai în capot cum merg sau le auzeai vorbind peste balcon. Locuiau de o veșnicie aici – lăsau un sentiment că Imperiul habsburgic aici încă rezistă.
Doamnele vorbeau ceva gălăgios la uşa cafenelei ceea ce pe Tünde o puse în gardă. Le salută dar ele au sărit peste ea în cor.

Ce s-a întâmplat? Întrebă Tünde alarmată.
Se auzea numai – Istenem, Istenem – O doamne să vezi ce a fost....
Dar să o luam de la capăt....

În toamna lui... 96 dar cred 97 la Music Pub, la o masă lungă de lemn unde stăteam mai în fiecare seară pică un tip ceva mai mare care când a căscat gura am înțeles. Primul cuvânt auzit clar de la el a fost "bazmeg".
Maghiarii erau de trei feluri la Cluj în taxonomia mea: cei din orașele cu comunități foarte mici – vorbeau atât de bine românește că nu-i deosebeai, nu aveau accent, unii chiar din familii mixte; cei din orașele cu comunități mari de maghiari – vorbeau cu un puternic accent dar vorbeau bine. Şi categoria secui – când căscau gura trebuia să te concertezi să înțelegi. La ei toate încercările de a vorbi coerent română se terminau cu "bazmeg". Bun, exagerez dar așa suna la ureche – de altfel niște oameni deosebiți şi prieteni de mare încredere am din acea zona.

Acest băiat de la care am învățat "bazmeg" se numea Lőrincz Gyula. E genul de întâlnire în care în câteva minute ai înțeles că omul acesta s-a așezat la masa ta nu pentru o seară ci pentru toată viața: în acea seara a început una dintre cele mai frumoase prietenii. Gyula – prietenul meu secui.

Printre fumul dens din Pub şi muzica tare am înțeles că undeva pe lângă Galeria UAP, cum dai colțul la muzeu, e undeva la etaj o nouă galerie care se numește KL şi că acolo Gyula cu prietena lui Tünde vor să facă şi o cafenea. Şi că mai fac o revistă de fotografie Foto & Model.

Mă rog, suna în româna lui aproximativă destul de straniu. Dar era clar că e "bazmeg" Suna atractiv. Gyula când nu vorbea înjura în secuiască lui aspră iar când tăcea, zâmbea. Şi tăcea mult. Nu era vorbăreț. Era pictor şi fotograf ca şi prietena lui Tünde pe care încă nu o știam.

Nu trecuseră mult timp – câteva săptămâni cred, şi după o lungă discuţie cu gaşca Philosopshy & Stuff, care atunci încă era în formula - Grupul de Gândire slabă – zic: băieți, mergem la un local nou.
În Cluj la acea vreme era aşa: Arizona după colțul universității – veșnic fum şi aglomerat: o cafea proastă şi băutură ieftină. Era cel mai frecventat local de zi de studenții de la universitate. Jos mese în picioare, sus - că era rupt în doua unde de sus vedeai jos - mese cu scaune.

Alături aveai Pescărușul unde mereu erau profii cu mesele lor de ciorbă de burtă sau Varză a la Cluj. Chelnerul îi ştia pe toţi pe nume. Nu prea aveam bani de mâncare aşa că intram când ne scoteau la masă profii Codo, Cloude sau cei mai mari...

Ziua beam cafeaua la Croco – lângă Biblioteca centrală, peste drum de Casa de cultură a studenților. Aici era punctul zero: înainte de a merge la universitate sau biblioteca treceai pe la Croco să bei cafeaua şi să semnez condica. Se stătea aici cam 40 de minute. Aflai tot ce mișcă în târg: orașul încă era un târg tihnit - mai avea ceva din vechiul Kolozsvár şi viaţă ieftină. Au existat şi așa vremuri.

Mai exista faimoasa Ema unde dădeai mereu peste Ion Mureşan cu nedespărțitul său prieten Sandu Vlad. Aici era tare ieftin dar prea mulți scriitori de provincie. Mai era o hrubă – Cin Cin cred, pe Napoca: aici dacă cădeai nu te mai ridicai.

Mai era terasa More după 96 – pe Clinicii cred, colţ cu Piezișei: aici vara era frumoasă dar şi toamna.
Pe faimoasa stradă Piezișii care ducea spre complexul Hașdeu şi mitologicul16 mai erau ceva bodegi. Studenții au botezat-o: Strada Vomei. Știau ei ceva – aici se stătea când nu ai unde fugi şi nu aveai bani.

Mai aveai Cofetăria Carpați în Piață, pe Eroilor mai aveau un loc bun de mâncare – Vărzăria, mândria Clujului: orice venetic trecea pe aici să se laude cu o „varză a la Cluj”. Dacă ajungeai la Cluj sigur cineva te aducea aici.
Pentru studenți şi zburdalnici mai aveai Maimuța Plângătoare. Mai exista o terasă „comunistă” în capătul lui Iuliu Maniu: foarte bună şi ieftină: Grădina Boema. Aici cânta Englezul – numai hituri occidentale şi disco românesc.

Când nu aveai bani mergeai la Albinuţa de pe malul Someșului mai sus, peste mal de Sinagogă, Casa Tranzit. Albinuța era ceva de vis: rămasă cred după retragerea vechiului regim. O casă veche. De fapt era o dugheană cu trei mese afara. Dar dacă nu știai nu ajungeai. Era retrasă. Aici era aşa de ieftin că-şi permiteau şi cei fără bani.

Mai era cofetăria Castellari iar prin 2000 cred că apăruse un soi de fast-food incipient Hungry Bunny. Deja spre 2000 mai erau Atlanticul în Mănăştur, Ambasadorul din Mărăşti, Wake Up în Zorilor , Bianco e Nero în centru, OK, devenit cred No Problem în Mihai Viteazul şi Hully Gully în Mănăştur. Mai era ceva? Bulgakov a venit mai târziu.

Da, în centru era Disel – legendar. Dar acesta era un loc de golani cu bani – valutiști, șmecheri şi fete frumoase. Era prea scump pentru noi: era pentru cei cu mulți bani. Dar era un loc prestigios. Aici am lansat Philosophy& Stuff. Dar am băut un ceai după care cheful l-am mutat la Club M în Piaţa Muzeului.

Noaptea însă era pentru Music Pub echivalentul Lăptăriei sau Clubului A de pe vremuri în București.
Music Pub era cel mai celebru, cel mai important – toată lumea care conta pentru studenție era aici. Un beci mare, lung, întunecos, afumat cu mese şi scaune mari şi greoaie din lemn masiv. Aveai bere şi pâine cu untură şi ceapă: mâncarea studentului. Şi muzică foarte bună plus concerte.

Important: peste drum de Music Pub era un local non-stop, cred Salsa, unde ne mutam când ne dădeau afară de la Pub. Era tot un subsol. Toate crâșmele din Cluj erau atunci la subsol: un soi de beciuri. Aici întâmpinai zorii. Era acel şoc când ieşi din beci după multe ore de întuneric.

Primul local la lumină, care a contat, avea să fie Insomnia. Nu doar cu lumină ci chiar la etajul doi. Pentru Cluj era o noutate.

Mai amintesc. La finalul anilor 90 în Cluj zona culturală care conta cu adevărat – zona modernă avangardistă – era coordonată de comunitățile maghiare. Zona românească era cam funariotă dominant, cu un iz puternic de rural. Clujul anilor 90 – amintesc pentru cine a uitat – era în acea vreme funariot până la sânge, ultraconservator și naționalist: până și coșurile de gunoi erau tricolore. Asta să nu uităm şi nici de atavisme. Localurile care contau pentru tineri erau cele ale comunității maghiare. Insomnia nu avea să facă excepție.
Încă un fapt interesant pe care l-am sesizat. Comunitatea maghiară şi cea română nu se prea amestecau. Noi cei de la filosofie aproape că nu-i știam pe colegii noștri de la secția maghiară. Conexiuni minime – aproape inexistente. Asta nu înseamnă că nu exista interacțiune dar ea – cel puțin aşa o percepeam eu – era minimală.
Dar ca să fiu mai exact: zona de interes şi intersecție erau în zona artelor vizuale şi muzică – aici erau amestecați bine. Tranzit şi Idea stau mărturie: au fost inițiate de maghiar dar cu echipe mixte.

La mine procesul a fost puțin invers: întâi am intrat în comunitatea maghiară din Cluj şi după în cea română. Vorbesc de Cluj şi oamenii locului nu de studențime care e altceva. Maghiarii clujeni m-au primit mai rapid decât românii clujeni. Dar cred că e un accident: sau cel puţin asta e experiența mea. A contat şi factorul basarabean. Mă înțelegeam bine cu ei chiar dacă disconfortul limbii era mereu în preajmă: numai eu eram român în grupul lor, mai târziu au mai apărut. Dar era un grup monolit dominat de maghiari care firește, vorbeau pe limba lor şi uneori mă mai introduceau în temă.

Chiar şi în Music Pub - tot de un maghiar condus - se păstra această împărțire etnică care cumva ținea de o normalitate, mai ales cea a confortului limbii. Dar repet, asta nu făcea imposibilă circulația de la unii la alţii. Ba chiar fiecare grup avea „românul” sau „ungurul” său. Noi în gașca Philosophy&Stuff îl aveam pe Duţi – un ungur get beget dar care făcea scoală în română vorbind fără minim accent: are o minte şi un discurs brici. Nu știai dacă nu-l auzeai trecând pe maghiară cu prietenii sau familia. El era de prin Satu Mare. O să mă bată că am uitat....

Aşa. Pe unde eram? Fac eu strigarea – mergem la ceva loc nou. Habar nu am cum se numește şi unde e. Ştiu aproximativ. Mergem, intrăm pe Maniu, a doua scară cred, urcăm etaj doi, batem la uşă. Nu răspunde nimeni. Intrăm.

Un apartenent gol. În Stânga improvizat un soi de tejghea. Un frigider şi două lăzi cu bere. În dreapta cameră mare care dă în alte două camere mari. În dreapta mai era o uşă închisă. Importantă uşă. Erau ceva mese improvizate. Aducea a galerie, a loc semi abandonat. Pare să fie galerie, zic: sau atelier de artiști. Nu era nimeni acolo. Doar un spațiu aparent gol.

Eu repede improvizez: cunosc pe şef, el ne-a invitat. Tot ok. Cred că eram toată banda care atunci era cam aşa: Duţi, Ţiki, Pralea, Branea, Vitalie. Bigu cred că încă nu apăruse în schemă. Gil poate era. Nu mai reţin exact. Dar eram cu gașca Ph&Stuff.

Ne servim frumos, ne așezăm la masă. Erau nişte scări improvizate artistic, niște sticle albastre de bere pe post de ornament luminos. Se vedea că-i chinuie talentul pe curatorii locului. Mai târziu toate mesele aveau să fie cu suport de scări: când se pila lumea se urcau pe ele. Tot mai târziu au apărut şi purceii şi oițele roz.

Pe la a doua bere se deschide uşa din dreapta şi iese o bătrâna în capot, cu ceva bigudiuri pe cap, cu o găleată de gunoi – trece pe lângă noi ca o fantomă şi merge afară. Noi am căscat ochi şi gura: până să ne prindem ea a revenit cu găleata goală şi a intrat pe uşa la ea în cameră. Bătrâna cu gunoiul, avea să aflăm mai târziu, locuia acolo: în crâșmă. Nu a vrut să-şi dea camera aşa că locuia în local şi din când în când mai ducea gunoiul: mai ales în toiul chefurilor. Era bătrâna noastră deja. Dar cine nu ştia mereu rămânea câteva clipe șocat de această apariție.

La a treia bere apare o tipă – mi-o amintesc roșcată, dar nu bag mâna în foc. Ne salută în maghiară. Eu răspund în română zic: eu am venit de la Gyula, el ne-a invitat. Ea zâmbește şi face ochii mici: zâmbetul se asocia la ea mereu cu ochii mici migdalați. Eu sunt partenera lui, zice: Tünde - Márkos Tünde.

Aşa a intrat şi Tünde în viața mea: brusc, pentru totdeauna. Serviți-vă, nu avem încă chelner şi voi sunteți primii mei clienți. Mitul aşa spune: că Ernu a fost primul client aici – întemeietorul localului. Noi cumva am fost „părinții fondatori”: patriarhii Insomnia.

Peste jumătate de an aveam deja să lucrez cot la cot cu cei doi: în Cluj am avut trei joburi doar în comunitățile maghiare – Insomnia, Casa Tranzit – Sinagoga, Idea.

Aici aveam Galeria KL – prima expoziție şi acum o ţin minte: Cosmin Bumbuţ un tânăr despre care nu se ştia mare lucru decât că a avut trei fotografii în Dilema şi e de pe la Baia Mare. Nu uit trenurile alea în ceață. Tot cu ei am făcut un număr tare special Photo & Model – o primă revistă de fotografie. Cu ei am mers prin 98 cred la Budapesta de Revelion- unul de pomină. Toată Budapesta ştia de noi: eram gălăgioși.

Până a mă muta la Sinagogă, la Casa Tranzit şi după la Idea, aici am stat ceva vreme. Cu Tünde şi Gyula care bodogăneau ceva permanent în limba loc pe care nu o înțelegeam dar devenise un fond sonor tare familiar şi plăcut - „bazmeg” sună şi acum ca un alint.

Practic spre 98-99 Insomnia se impune în oraş ca un al doilea loc după Music Pub. Practic noi aveam trei locuri la ceea ce se numea cultură alternativă: Music Pub, Insonia şi Casa Tranzit. Toate trei erau „curate” de comunitățile maghiare şi pe lângă ei şi eu.

Dar de ce pe 2 februarie stăteau toate bătrânele la uşa Insomniei? Nu veniseră să bea cafea cu siguranță.
Nemulțumirea doamnelor din epoca habsburgică – aveam un mare respect pentru ele – venea din ziua precedentă de 1 februarie care întâmplător e ziua mea.

Şi istoria e aşa. Era spre seara de 1 februarie. Tünde zice: facem ceva chef seara asta? Nu, zic, în timp ce-mi făceam un ceai. Eram trist şi dus pe gânduri. Stăteam la masă singur. Gyula îşi face şi el o cafea. Tünde se ridică: eu plec atunci dacă e cu ceai. Vă las, să închideți când plecați. Era o zi din aceea pustie: duminică spre luni. Acele seri depresive de Cluj.
Nimic nu anunța ce o să fie.

Gyula zice: poate totuși un Unicum? Mmmm. A fost un strop care a pornit furtuna. În câteva ore, în acea seară liniștită de început de februarie avea să fie cheful care a adunat tot Clujul. De unde au venit, cum? Nu erau încă telefoane mobile – eu aveam să am peste un an. Pianul a pornit – era un pian mare în local. S-a cântat atât de mult că bunicile au început să bată cu teul în tavan. Dar de dincoace li se răpunea cu halbele în podea: civilizat se vorbea morse. Se spune că pe la un moment de noapte au dispărut şi gemurile. S-a vorbit mult timp de acel chef monstruos. De altfel eram educați şi cuminți – dar uneori se mai trezeau monstruleţii din unii.

Tünde plecase seara lăsând doi oameni triști bând ceai: bine că nu a citit presa dimineață ci doar a auzit versiunea doamnelor: aşa ceva nu a fost nici la război....De unde să ştie ele că aici se întâlnise şcoală maghiară cu cea basarabeană de chef pe pământ românesc. A fost marea unire pe veci. Doar poliția a putut pune capăt chefului. Aveam impresia că este ultimul. Şi cred că a fost ultimul.
Tünde şi-a pus mâinile în cap: ne închid clar, a zis ea.

Pe la 11 apar şi eu cu aripa frântă. Știam că e o situație delicată: aici era un bloc de centru, cu pauză de somn la amiază. O burghezie liniștită, educată şi calmă. Doar pisicile se auzeau şi uneori ceștile de cafea.
Am tăcut împreuna puțin. Puţin cam mult. Ce facem? Nu era nimic de scandal căci era prea gravă situația.
Şi atunci am eu o idee salvatoare: câte doamne sunt? Păi să fie 10 în tot blocul. Dar cele mai aprige sunt cea de lângă şi mai ales cea de sub noi cu care ați bătut în podea de mai să-i cadă lustra. Zic, facem aşa. Merg şi cumpăr flori şi le duc personal la fiecare şi rog să retragă plângerea de la poliție şi promitem că nu se mai repetă.

Am mers în piață, am luat buchete de flori şi am pornit cu ele la fiecare uşă cu textul pregătit.
Bătrâna de sub Insomnia m-a invitat în casă, i-am dat flori. Ce drăguț eşti, dar cum se face de a fosta aşa scandal aseară, aşa băieți educați şi poftim. Eu am turuit textul rușinat rău. M-a servit cu o cafea, am povestit. Ne-am împrietenit. Şi la plecare a zis: o să vorbesc cu Tünde să nu cumva să te dea afară de la servici, ești aşa drăguț. Ei, sunteți tineri, se mai întâmplă că nici noi nu am fost îngeri.
Bătrâna m-a sărutat pe obraz şi ne-am reluat cursul vieții în liniște.

Toate aceste locuri au dispărut – şi se închide şi Insomnia. Liniștea se așază scump pe Cluj.

TEXT de Vasile Ernu.