Radu Solovăstru, despre blugi, fete şi Clujul inhibat

Rectorul Universităţii de Artă şi Design a vorbit despre secretele sale: unde l-a dus frica de întuneric sau cum e să fii îndrăgostit într-o ţară care interzice contracepţia.

Rectorul Universităţii de Artă şi Design, Radu Solovăstru, a vorbit pe şleau pentru ZIUA de CLUJ despre tinereţea lui, cu blugi pe care cosea etichete "false", dar şi despre hobby-urile sale. Cunoscutul artist plastic nu are o părere proastă despre malluri şi preferă relaxarea Iaşiului, în defavoarea rigidităţii Clujului.

Cum aţi ajuns să studiaţi artele?
A fost un curs firesc al lucrurilor, vizavi de faptul că am ajuns la arte, asta am vrut să fac şi nu am fost influenţat de alţii. Parcă e un standard de poveste, dar chiar aşa s-a întâmplat. Mie mi-a fost frică de întuneric. Ai mei plecau la serviciu şi, ca să nu mă lase în casă singur, mă puneau în geam, cu caiete şi creioane. Stăteam de la 7 dimineaţa până la 4 după masa singur şi desenam, 8 ore pe zi. Eram blocat acolo, pe geam. Colegul meu, Ioan Horvath Bugnariu, care-i cu 15 ani mai în vârstă, trecea pe acolo ca student sau elev şi zicea că era unul acolo pe Brâncuşi, la numărul 14, care desena la geam. Îl întreb că ştii cine era copilul acela? Ăsta eram eu. Eram pe traseul lui. A fost deci o chestie firească: liceul de artă, Institutul "Andreescu". Admiterea a fost cumplită, 16 pe un loc am fost, cu mari semne de întrebare... Totuşi, pentru că făceam ce îmi plăcea pot spune că au fost patru ani de plăcere.

Cum erau colegii, distracţiile studenţiei?
Nu mă distram. Era foarte ciudat pentru mine că eram student clujean şi cumva mă integram puţin mai greu în rândul lor. Întotdeauna la sfârşitul cursului un grup se îndrepta spre ceva, spre un local şi eu o luam spre casă. E bine să nu fii student în oraşul tău, că atunci simţi cumva şarmul studenţiei. Nu am mers la chefuri.

Ce muzică ascultaţi atunci?
Ascultam muzica ce se plia pe starea de spirit pe care o aveam într-un moment. Am ascultat cam tot, mai puţin muzică populară. Acum, de exemplu, îmi plac romanţe, Zaraza, chestii din astea interbelice. Phoenix era pentru noi idealul de muzică. Ascultam rock, era un gen nu chiar interzis, ci sub umbrelă. Se făcea comerţ cu înregistrări ale trupei Deep Purple, făceam schimburi. Nu am avut neplăceri din cauza asta. Au fost necazuri după o excursie în care eu s-a nimerit să nu merg. Colegii mei au ascultat Europa Liberă şi cineva de acolo a turnat. A urmat o şedinţă UTC, cu toate consecinţele sale.

Aţi primit propuneri de colaborare cu Securitatea?
Nu. Se pare că nu prezentam suficiente calităţi. Am un fel de a fi mai zeflemitor, care nu i-a atras spre mine. Erau, în schimb, foarte multe cereri din rândul studenţilor de a deveni membri de partid. Erau foarte mulţi. Am avut un coleg, de pildă, care toată studenţia şi-a petrecut-o cu mapa roşie sub braţ. Era activist ASC (Asociaţia Studenţilor Comunişti), nu avea nimic cu meseria, apoi s-a transformat într-un tip care s-a bazat pe relaţiile pe care şi le făcuse cu partidul. Genul acesta de studenţi s-au transformat în activişti culturali, adică oameni care au sentimentul că lucrează pe domeniul culturii, deşi doar diploma nu te validează ca artist.

Cum erau fetele din anii aceia?
Frumoase, foarte frumoase, ca întotdeauna. Nu poţi să dai o definiţie a fetei de pe vremea aia. Era o problemă mare, diferea total să ai o relaţie atunci faţă de ceea ce e în ziua de astăzi, relaţiile de acum sunt mult mai elastice. Interdicţiile de atunci au fost definitorii pentru relaţiile dintre băieţi şi fete. Întreruperile de sarcină erau interzise, nu puteai apela la un medic pentru că era mereu cineva în preajmă să pună mâna pe telefon şi să te denunţe şi atunci apăreau chestiile astea empirice. Am avut mulţi în preajmă care au păţit-o. Un fost elev al maică-mii şi soţia lui, medici amândoi, au făcut copii şi când nu au mai vrut, ea a făcut o întrerupere de sarcină, a făcut septicemie şi a murit. Drame de-astea se întâmplau des. Pe de altă parte, există şi o imagine idilică vizavi de ce era pe vremea aia. Totuşi, nu aveai posibilitatea să cumperi lucrurile de care aveai nevoie sau după care tânjeai. De pildă, ca să mergi la medic îţi trebuia moneda de schimb - un săpun Amo sau Lux şi ceva ţigări. Toată lumea îşi făcea acasă rezerve şi le ţinea printre haine. Ascultam Europa Liberă în fiecare seară. Era unicul post la care auzeai ceva. Mergeam cu frenezie în Oser, îmi cumpăram nimicuri, tot felul de lucruri care îmi plăceau, fotografii vechi, tot felul de diplome vechi, din fostul Imperiu Austro-ungar, chiar şi mobila îmi plăcea.

Eraţi preocupaţi de haine, de modă?
Eram generaţia în blue jeans a lui Pittiş, blugii erau simbolul apartenenţei la un grup. Comerţul se petrecea la căminele studenţeşti. Te duceai acolo, erai trimis la camera cutare, unde apărea un student arab sau grec şi ţi-i da la probat. Eu aveam un coleg grec care îmi făcea rost şi mă întreba de care vreau. Erau blugi de iarnă şi de vară. Era haios că râdeam unii de alţii sau făceam topuri. Dacă cineva avea blugi indigo, mai ieftini, care se decolorau mult mai repede, erau cotaţi slab. Se căutau mărcile Lee, Levis, Roy Rogers şi evident că poziţia ta era în funcţie de marca de blugi pe care o aveai. Ca elev, sufeream puternic că nu aveam blugi. Aşa m-am inflamat o dată, că am luat o bucată de piele şi cu pixul mi-am scris Lee pe ea şi am cusut-o pe blugi. Mama nu a vrut să mi-o coase. Altă dată am descusut o etichetă cu o lebădă de pe o pătură chinezească şi am cusut-o pe pantaloni, ca să am pantaloni cu etichetă. Erau nişte supape.

Cum aţi ajuns să jucaţi baschet?
În clasa a cincea au venit de la şcoala sportivă să facă o selecţie printre băieţi ca să ia oameni la baschet. Eram doi mai înalţi şi ne-au luat. Îmi plăcea, ca dinamică, sportul acesta. În paralel cu şcoala, mergeam la vreo trei antrenamente pe săptămână, la Liceul "Brassai". Am avut şansa să îl am ca antrenor în cei 4-5 ani de sport pe Voicu Moldovan, cel care l-a descoperit pe Ghiţă Mureşan, şi apoi m-am antrenat cu regretatul Gheorghe Roman. Chiar dacă la ora aia nu ne dădeam seama de profesionalismul lor, timpul a demonstrat că erau nişte valori. Pe măsură ce am crescut, numărul antrenamentelor s-a înmulţit şi trebuia să am o opţiune. Simţeam că nu mai fac faţă şi că vin pe lângă mine alţii care sunt mult mai valabili pe postul pe care jucam eu şi atunci am hotărât să mă opresc. Apoi, m-am bucurat că m-am oprit la nivelul acela. În 1974 s-a întâmplat. Nici unul din colegi nu a făcut performanţă în baschet. Joc şi acum, se face baschet în diferite săli, în Parcul Babeş, la Agronomie, la Liceul "Racoviţă".

Ce faceţi în timpul liber? Mergeţi la mall?
Merg. Clujul este considerat oraş de fiţe, faţă de Iaşi, de exemplu, unde e un firesc al intrării în anumite spaţii. Cât a existat cafeneaua Crema, nu puteai intra acolo aşa, detaşat. Dacă nu aveai o cămaşă desfăcută până la buric, o cheie de Mercedes pe masă şi un telefon cu diamante, nu aveai ce căuta. Acum au apărut altele, unde oamenii obosesc stând. La fel există şi la mall. Nu există acel firesc al lucrurilor. E un grup de indivizi care au timp şi pe care realmente îi simţi că îmbătrânesc la bar. Sunt foarte tipici pentru momentul acesta la noi. Alterează zona, strică peisajul. În Iaşi am avut senzaţia asta de firesc, fără scheme, fără fiţe. Nu-i musai să ai costum de marcă şi să îţi duci maşina până pe tejghea. Şi studenţii străini simt chestia asta, că la Cluj e puţin inhibat.

Mergeţi la cinematograf?
Da, şi la cele de la mall, dar acolo oamenii se duc ca să fie văzuţi. Preţurile sunt o demenţă. Filmele îmi plac acolo. Sunt filme uşurele, nu sunt cu pretenţii, dar ăştia suntem. Trebuie să se asigure că umplu sălile. Sunt haioase, nu trebuie să ai aşteptări mari de acolo. Îmi place foarte mult sunetul din cinema-urile astea.

V-aţi gândit vreodată să plecaţi din ţară?
Da, m-am gândit, când eram tânăr, şi îmi reproşez că nu am făcut-o. Atunci, imediat după repartiţie, îmi ziceam zi de zi cum să fac să ajung să primesc o invitaţie ca să dispar. Am făcut cerere de paşaport şi m-au refuzat. Am vrut să merg doar în Ungaria. Nu prezentam garanţii. După Revoluţie nu am mai vrut.