Someșul Clujului, tot mai primitor: Au venit egrete mici :) Alături de lebede, rațe și pescăruși

O postare de pe Somesul nostru arată că râul care traversează orașul Cluj-Napoca este tot mai primitor, devenind gazdă pentru o specie de păsări care în urmă cu câțiva ani nu cuibărea pe râul Someș. 

”Veste bună au venit egrete mici la Someș, acum sunt în Grigorescu alături de lebede și rațe”, scriu cei de la Someșul nostru. O amenințare a egretei mici este legată de pierderea suprafețelor de habitat pentru cuibărit, prin managementul nefavorabil al zonelor umede, care duce la scăderea nivelului apei și implicit reducerea suprafețelor de stuf, notează Societatea Ornitologică Română, pe pagina pasaridinromania.sor.ro.

Potrivit unei hărți de distribuție a zonelor de cuibărire bazată pe Raportarea pe Art. 12 (2020), această specie nu se regăsea în zona Clujului sau pe cursul de apă al Someșului. Populația globală a speciei este estimată la 660 000 - 3 150 000 de indivizi. Populația europeană a speciei este estimată la 66 700 - 84 800 de perechi cuibăritoare, iar tendința populațională la nivel european este estimată ca fiind în scădere. Populația din România este estimată la 4000 - 8000 de perechi, tendința populațională la nivel național fiind deocamdată necunoscută.

Egreta mică este o specie de stârc de mărime medie, ce prezintă dimorfism sexual redus, masculul fiind puțin mai mare decât femela. Egreta mică are corpul elegant, cu gâtul lung și subțire, picioare negre cu degetele galbene în contrast puternic, și ciocul negru, sub forma unui pumnal, baza ciocului fiind uneori galbenă. În penajul nupțial prezintă două pene albe, foarte lungi și elegante, care pornesc de pe ceafă. Lungimea corpului este de 55 - 65 cm, anvergura de 86 - 104 cm, iar greutatea este de 280 - 710 g.

Numele de gen provine din cuvântul francez (provensal) aigrette, un diminutiv pentru Aigron - stârc. Numele de specie provine de la garzetta – numele italian al egretei mici. Specia are o distribuție largă, fiind prezentă în jumătatea sudică a Europei (la care se adaugă și Insulele Britanice), jumătatea sudică a Asiei (inclusiv Japonia, Arhipelagul Indonezian, Arhipelagul Malaiezian și Arhipelagul Filipinelor), Oceania și Africa, iar recent a colonizat în ultimele decenii câteva zone din Insulele Caraibe, inclusiv zone din coasta estică a SUA. Majoritatea populațiilor din zona de nord a distribuției sunt migratoare. În România, specia cuibărește fragmentat pe tot teritoriul țării, în zone umede aflate la altitudini mici.

Specia cuibărește în România, fiind o specie migratoare. Sosește la începutul lunii aprilie, uneori sfârșit de martie, și pleacă spre zonele de iernare în lunile septembrie/octombrie. Specia preferă zonele umede cu ape puțin adânci, atât stătătoare cât și curgătoare, de obicei dulcicole, cum sunt: lacurile, mlaștinile, marginile de râuri, având nevoie pentru cuibărire de zone cu arbori sau tufe în proximitatea zonelor umede. Pentru hrănire poate fi întâlnită în mai multe tipuri de habitate, frecventând des și zonele cu bălți temporare, mai ales în perioada de pasaj.

Este o specie carnivoră oportunistă, consumând insecte terestre și acvatice, moluște, crustacee, păianjeni, viermi, dar și vertebrate, incluzând: amfibieni, reptile, micromamifere, păsări de dimensiuni mici și o varietate mare de specii de pești, de obicei de dimensiuni mici. În partea posterioară a capului are 2-3 pene ornamentale lungi şi înguste care în secolul XIX erau vândute caselor de modă pentru împodobirea pălăriilor (așa numitele egrete). Vânarea păsărilor pentru aceste pene a dus în unele locuri la dispariția populațiilor, fapt care a declanșat acțiuni de conservare în diferite regiuni ale Europei.

Perioada de reproducere începe în luna aprilie. Femela depune de obicei 1-7 ouă. Incubarea durează 21-25 de zile. Puii devin zburători la 40-45 de zile. Perechile cuibăresc colonial, adesea în colonii mixte cu alte specii de Ardeidae, țigănuși sau cormorani, uneori numărând mii de cuiburi. Cuiburile sunt de dimensiuni medii, construite din crengi și stuf.

Amenințări și măsuri de conservare: Principala amenințare o constituie arderea stufului, chiar și în afara perioadei de vegetație, datorită faptului că amplasarea coloniilor se face uneori în stuful masiv. Tăierea tufelor și a arborilor, pot avea efect distructiv asupra zonelor de cuibărit. O altă amenințare este legată de pierderea suprafețelor de habitat pentru cuibărit, prin managementul nefavorabil al zonelor umede, care duce la scăderea nivelului apei și implicit reducerea suprafețelor de stuf.