"Dacă nu zâmbeşti pe teren, stai pe bancă!" La asta chiar nu se aştepta. Chiar era ceva ciudat. "Păi în România, dacă zâmbeşti în timpul meciului, îţi strigă antrenorul <<Eşti nebună, fato?>>.
Kjersti Grini, fosta vedetă a Norvegiei, vorbea serios. Mihaela Senocico a întâlnit-o la Randers, în 2004, când a fost convinsă de Steluţa Luca să semneze cu formaţia daneză la care mai erau legitimate Carmen Amariei şi Ionica Munteanu. O admirase ca sportivă pe Grini, acum lucrau împreună."Probabil că zâmbetul îţi dă o altă stare pe teren. Eu nu am reuşit să-i respect indicaţia. Mai zâmbeam forţat când se uita la mine, era mai mult un rânjet. Eu sunt serioasă, aşa am fost tot timpul, dau tot ce pot în timpul partidei. Mai zâmbesc la antrenamente, unde mai fac o glumă cu fetele sau cu domnul antrenor Covaciu."
"Tot timpul am aruncat aşa de puternic"
A stat doar un sezon la Randers. "Nu ştiu dacă motivul a fost imposibilitatea de a zâmbi pe teren, dar nu m-am integrat foarte bine. Fetele erau foarte rele. Danezele erau amatoare, aveau şi serviciu, noi, străinele, eram profesioniste. Mai aveam clinciuri la meciuri, dădeau vina pe noi. Am terminat pe un loc codaş. Semnasem pe trei ani, dar au apărut problemele cu banii, mă durea spatele, mă accidentasem la Naţională, aveam hernie de disc, m-am operat mai târziu, în 2006. Mi s-a recomandat să iau un repaus de trei luni. Nu mă vizitam cu colegele, româncele au plecat acasă. M-am hotărât să mă întorc la Cluj, deşi soţul meu a insistat să mai stăm. El avea o slujbă la o spălătorie de maşini. Când a văzut că sunt nefericită, soţul meu a fost de acord să plecăm din Danemarca".
Din 2005 joacă doar la Cluj, la "U" Jolidon. Aici am şi găsit-o. Discuţia are loc în tribună, înainte de vizionarea adversarului de sâmbătă, Podravka Koprivnica (Croaţia). Pot să confirm că a zâmbit rar în timpul convorbirii ce a durat o oră. "Nu e genul meu să dau interviuri, să merg la emisiuni. Dacă a doua zi sunt <<petardă>>, îmi reproşez acest lucru". Dacă nu o ştiţi pe Mihaela, vă spun că e handbalista care aruncă la poartă cu atâta forţă, că îndoaie mâinile portarului. Secretul? "Am crescut la ţară, în satul Sigmir, situat la cinci kilometri de Bistriţa. Am participat la toate muncile din gospodărie, am săpat, am tăiat lemne, am cosit. Chiar dacă eram cea mai mică din familie, am trei fraţi mai mari, nu am fost menajată. Am fost învăţată de părinţi să nu mă dau în lături de la muncă. Tot timpul am avut braţul puternic, am făcut şi forţă la sală cu greutăţi mari. Eu trebuie să compensez faptul că sunt mai mică de înălţime şi nici nu am detentă, soţul îmi spune că sar cât un şniţel. Braţul trebuie să mă ajute".
A jucat până în luna a patra să-şi salveze echipa
Nu a fost remarcată la ţară, unde juca fotbal cu băieţii, ci la Şcoala Generală 4 din Bistriţa. "Jucam deseori handbal în ora de sport. Am fost remarcată, iar în clasa a V-a m-am transferat la Liceul Sportiv. Mi-a plăcut foarte mult handbalul, aruncam şi atunci foarte puternic. De la junioare am fost preluată de Iuliu Crăciun. Nu am avut performanţe la junioare, pentru că ne ciocneam cu Clujul şi nu reuşeam să câştigăm. M-a remarcat antrenorul Dinu Cojocaru la un turneu de junioare şi m-a chemat la Cluj în 2001. Am mai jucat un an pentru RAAL Bistriţa, fiindcă nu au fost de acord să mă cedeze, după ce înaintea mea plecase şi Vârtic la Universitatea. Mă antrenam la Cluj şi jucam pentru Bistriţa. Nu mi-a fost uşor", şi-a amintit Seno, cum o strigă prietenii. "Mai îmi spun şi Loloco, pentru că fetiţa mea, Alexa, se prezintă Ani Liloco Lilac. Dacă sunt strigată Mihaela, nici nu răspund".
A răsplătit încrederea Universităţii cu sute de goluri şi cu un devotament vecin cu sacrificiul. Nu sunt vorbe în vânt. Mihaela a jucat în 2009 până în luna a patra de sarcină, fiindcă echipa era ameninţată cu retrogradarea. Nu a oprit-o medical, ci s-a încheiat sezonul. "Echipa era mai slabă atunci. Aveam nevoie de victorii. Mergeam la doctor, la consult, la două săptămâni. Nu mi-a fost teamă. Dacă ţi-e frică, atunci ţi se întâmplă. Aşa am simţit că trebuie să mai joc. Nu sunt nici prima, nici ultima sportivă care joacă în timp ce e însărcinată".
Cancerul. Chin şi speranţă
Universitatea Jolidon a ajuns pentru prima dată în grupele Ligii Campionilor, a fost singura echipă care i-a mai dat emoţii Oltchimului într-o competiţie internă răvăşită de criza financiară. Seno a fost mereu liderul, a fost mâna de foc. Nici un obstacol nu a doborât-o. Nici măcar o veste groaznică primită în urmă cu un an şi jumătate. "Alexa, fetiţa mea, a avut vărsături toată noaptea. Am mers la spital, unde i s-a făcut o ecografie abdominală. I s-a descoperit o tumoare suprarenală malignă. Aşa a început chinul. A fost totuşi o minune că i s-a găsit tumoarea, pentru că vărsăturile nu aveau nici o legătură cu ea. Era în stadiul 3", a rememorat momentul când viaţa a încercat-o teribil.
A fost numărată în picioare. Nu a cedat, nu e genul care să renunţe. "A început lupta. Analize, medicamente, am ajuns la operaţie. Intervenţia chirurgicală a avut loc în octombrie 2011 la Spitalul <<Marie Curie>>, a operat-o domnul Spătaru. Din păcate, nu s-a putut face o rezecţie totală, a scos numai 80% din tumoare. A urmat un tratament de şase luni, apoi trei luni de pauză, iar trei luni cu medicamente. Doctorul mi-a spus că tumoarea rămasă are aspect calcifiat. Au existat pacienţi cu rezecţie totală cărora le-a revenit cancerul, au existat şi bolnavi care au rămas cu tumoare şi nu au avut probleme. Nu ştim ce se poate întâmpla, cu cancerul nu ştii niciodată".
O cheamă Alexa şi nu trebuie să-i ceară mamei să zâmbească. E de ajuns să o privească. Şi-a ajutat părinţii să lupte cu boala datorită firii ei jucăuşe. „E un copil fericit, vesel. E foarte curajoasă, nu e uşor să faci şedinţe de chimioterapie. Pe 14 noiembrie va împlini 3 ani. Ne lăsăm în mâna lui Dumnezeu. Colegele mi-au dăruit un bibelou cu poza ei în mijloc, cu mesajul <<Pentru cea mai curajoasă fetiţă>>. Mi-e foarte greu de fiecare dată când plec în deplasare, iar fetiţa rămâne acasă. O aduceam şi la sală, încerca să imite mişcările de încălzire. Acum nu mai vine, că plânge să intre lângă mine în teren. Am vrut să avem un copil, să avem o familie împlinită. Vrem şi al doilea copil, dar după ce nu voi mai juca handbal".
Sâmbătă e zi de meci, vine Podravka. La 17:30, Seno va fi pe teren cu banderola pe mână şi cu gândul la Alexa. Iar noi vom zâmbi când vom vedea mingea în plasă, după o aruncare năprasnică.
Umor cuceritor
Mihaela şi soţul ei, Ioan Ani, se cunosc încă din liceu. "O colegă ne-a făcut cunoştinţă la un antrenament. Eram în clasa a noua. Ce mi-a plăcut la soţul meu? Umorul! Cu umorul său m-a cucerit din prima. Făcea glume din orice. E şi un om sincer şi cu suflet mare. În casă, el e responsabil cu gătitul, e extraordinar, urmăreşte TV Paprika şi alte posturi de profil, experimentează. Eu fac curat", a povestit Seno. Relaţia e atât de puternică, încât au preluat şi numele de familie a celuilalt. Din Ani şi Senocico a ieşit Ani Senocico. Soţul a fost numit recent antrenor principal la formaţia de handbal masculin "U" Transilvania
"Nu am lovit niciodată intenţionat"
În partida cu ETO Gyor adversarele au preluat-o pe Mihaela în marcaj om la om în repriza secundă. "Mă enervez când sunt marcată om la om, mai ales când ştiu că sunt în mână. Nu mai pot să-mi fac jocul. Există scheme pentru această situaţie. Trebuie să te demarci, dar e important ca restul fetelor să fie atente", a mărturisit Mihaela. Căpitanul echipei "U" Jolidon a mai spus că nu şi-a lovit niciodată intenţionat un adversar: "Handbalul a devenit mai dur. Arbitrii nu mai fluieră tot, sunt mai multe accidentări. Am vânătăi după fiecare meci. Mai iau şi câte un pumn, dar eu nu am lovit niciodată intenţionat, oricât m-ar enerva".
"Publicul te poate duce departe"
Mihaela a explicat de ce este legată de "U" Jolidon, formaţie la care evoluează din 2005: "Aici e casa mea. Mă simt foarte apreciată pentru munca mea. Puteam să merg oriunde, dar pentru mine există lucruri mai importante decât banii. Contează să am pe cineva lângă mine, aici am familia aproape şi prietenii. Nu am exagerat când am spus că nu am mai văzut niciunde aşa atmosferă ca la meciul cu Gyor. Nu pot să descriu în cuvinte ce simţi când intri în sală. Publicul te poate duce departe. Suntem foarte bucuroase că suntem în Ligă. Vrem ca lumea să aibă răbdare cu noi. Vrem să ieşim cu fruntea sus, să nu ne fie ruşine".
"Naţionala? Un capitol închis!"
Mihaela Ani Senocico nu crede că va mai fi convocată la echipa naţională de Gheorghe Tadici. Selecţionerul i-a oferit doar rolul de rezervă la Olimpiada de la Beijing "Iniţial, am făcut parte din echipă, iar Tereza Tamaş era rezervă. Avionul a făcut o escală, iar domnul Tadici a primit nişte telefoane, apoi mi-a zis că voi fi rezervă şi că nu voi sta în satul olimpic. Am jucat cu Suedia şi, în prelungiri, cu Franţa", a declarat Mihaela.
Banderola cu bucluc
Sportiva clujeană a fost căpitanul echipei naţionale la Campionatul European din 2004, unde România a terminat pe locul 7. "Domnul Oţelea a luat decizia să-mi ofere banderola. Nu am văzut nici o reacţie a colegelor, dar nu cred că le-a convenit. Eu aveam doar 23 de ani, erau fete cu mare experienţă la lot. Nu am fost de acord să iau banderola, dar domnul Oţelea a insistat, a crezut în mine, a crezut că voi strange grupul. În echipele feminine sunt tot timpul clinciuri. Am jucat mai slab în Ungaria, pentru că mă durea spatele. M-am accidentat la un turneu anterior, când am fost prinsă între două adversare în timp ce încercam să mă strecor pe un culoar. Nici nu puteam să stau în picioare în Ungaria. Presiunea banderolei m-a pus la pământ, am primit o grămadă de critici".
"Joc şi în poartă"
Deşi s-a consacrat pe postul de centru, Mihaela a jucat şi extremă dreaptă, şi extremă stângă. "Nu mi se pare normal să refuzi un post, trebuie să-ţi faci treaba. Şi dacă mă pune antrenorul în poartă, încerc să-mi fac treaba. Antrenorul Marcel Şerban m-a folosit ca extremă dreaptă la lotul de junioare. Mi-a spus că, dacă vreau să prind echipa, trebuie să accept sarcina. Nu e aşa de greu faţă de postul de centru. Trebuie să alergi mai mult, să fii prima pe contraatac. În schimb, în apărare nu ai atât de lucru. Am jucat şi extremă stângă la Cluj, când pe bancă era domnul Mărginean".
"Vrem să câştigăm meciul de sâmbătă cu Podravka. Va fi greu, am văzut că au bătut-o pe Krim"
"Este enervant că toată lumea e cu ochii pe fotbal, dar de performanţe ai auzit la handbal sau la alte sporturi" - Mihaela Senocico
25 e numărul de pe tricoul Mihaelei, număr ce reprezintă ziua de naştere a soţului, 25.04.1980. Mihaela poartă acest număr din 2005, când a revenit din Danemarca
15 goluri a înscris Senocico în "dubla" cu Podravka din sferturile de finală ale Cupei Cupelor din 2008
4 este locul pe care-l ocupă Seno în clasamentul golgeterilor Ligii Campionilor, după două runde, cu 15 reuşite
CV
S-a născut pe 14.12.1981 la Bistriţa
Post: centru
Înălţime: 1,74
Numărul de pe tricou: 25
Echipe: „U" Ursus (2002-2004), Randers (Danemarca, 2004-2005), („U" Jolidon Cluj 2005- )
A fost căpitanul României la Campionatul European din 2004, a participat la Jocurile Olimpice de la Beijing - 2008
E căpitanul formaţiei „U" Jolidon
