Moment aniversar pentru Universitatea Cluj. Clubul împlinește 106 ani

Clubul de fotbal Universitatea Cluj împlinește, duminică, 106 ani de existență.

Este 23 noiembrie, este ziua în care acum 106 ani lua naștere simbolul care trezește în inimile a mii de români fiori inegalabili, scrie fcucluj.ro.

De atunci, albul și negrul au devenit nuanțele unei iubiri eterne pentru potcoava de pe piept, pentru „Șapca roșie” de pe cap și pentru cântecele „studenților” de pretutindeni. Universitatea Cluj a reușit, prin poveștile sale fără egal, să demonstreze că Fidelitatea, Onoarea, Respectul și Tradiția formează Trofeul Suprem, care nu poate fi câștigat sau pierdut pe teren, ci doar îngrijit cu sfințenie de la o generație la alta.

Primul reper de care se leagă nașterea Universității Cluj este, fără îndoială, Marea Unire de la Alba Iulia, după cum spunea și marele iubitor al „Șepcilor roșii”, Corneliu Coposu: „Universitatea Cluj este singura echipă din fotbalul românesc creată în urma unui mare act istoric: Unirea de la Alba Iulia”. Efectele acestui eveniment major au început să se vadă la aproape un an distanță, mai exact în 3 noiembrie 1919, care este considerată o dată esențială în istoria orașului Cluj-Napoca și a întregii Românii mari, în acea zi consemnându-se începerea primelor cursuri la Universitatea Românească din Cluj. La puțin mai mult de două săptămâni distanță, în 19 noiembrie, zi menționată de istoricul Ovidiu Ghitta în prelegerea ținută cu ocazia Centenarului clubului, s-a constituit în mod oficial și centrul studențesc denumit, ca omagiu față de ceea ce a însemnat Asociația Studenților Români de la Budapesta, „Petru Maior”. La una dintre primele ședințe ale acestui Centru studențesc, s-a ridicat problema verificării situației financiare a fostului Club Atletic al studenților din Universitatea Maghiară, oferindu-se ulterior termenul de 25 decembrie 1919 pentru crearea unui nou club sportiv al studenților, acesta fiind primul pas concret făcut în direcția sportului clujean după 1 decembrie 1918. Însă nu doar că termenul a fost respectat, ci, mai mult, planul a fost transformat în certitudine la o adunare din 23 noiembrie, la care au participat Dr. Iuliu Hațieganu, alături de mai mulți studenți și profesori și care s-a încheiat cu înființarea „Societății Sportive a Studenților Universitari din Cluj”, sub numele simbolic de „Universitatea Cluj” și prescurtarea de ”U”.

Activitatea acestei societăți nu a demarat imediat, întrucât venirea iernii a amânat debutul oficial al echipei de fotbal, studenții înscriși rezumându-se la pregătire în sală până în februarie 1920, când Ion Popescu Șpiț a condus primul antrenament al Universității Cluj. Ulterior, cu o componență majoritar studențească și un elan tineresc specific, ”U” a participat în 1920 la primul campionat local, iar luna mai a aceluiași an avea să aducă primul meci al echipei noastre dincolo de granițele locale, o deplasare la Arad, acolo unde „studenții”, cu echipamente procurate de la Praga de chiar doi dintre jucători, s-au impus cu 3-1 și au bifat prima victorie cu caracter „național” a Universității Cluj. După o serie de meciuri amicale, în octombrie 1921, ”U” a debutat în primul său campionat districtual, pe care a și reușit să-l câștige, în premieră, în 1924 și, ulterior, să-l domine, până în 1932, când s-a adoptat un format divizionar al primei ligi.

Echipa noastră s-a adaptat rapid la nivelul primului campionat divizionar și a terminat prima în Seria B, urmând a disputa finala campionatului cu Ripensia, câștigătoarea Seriei A. Timișorenii s-au impus cu 5-3 pe teren propriu și au rezistat eroic la Cluj (0-0), devenind prima campioană a României în acest nou format. Stagiunile următoare nu au fost la fel de reușite, dar ”U” a compensat în Cupa României, unde în 1934 a disputat prim finală din istoria sa, pierdută însă în fața aceluiași adversar, Ripensia Timișoara.

„Studenții” au continuat să lupte pentru culori și să nu renunțe la visul întoarcerii în Divizia A, în ciuda unui prim sezon de ligă secundă nereușit. Astfel, în vara lui 1940, anumite schimbări organizatorice și ocuparea locului secund în liga a doua o readucea pe echipa noastră în primul eșalon, dar întreaga sărbătoare a fost curmată de Dictatul de la Viena, în urma căruia Universitatea a decis să plece în bejenie la Sibiu pentru a-și putea continua activitatea ca simbol al unor inimi românești. Această bejenie i-a obligat pe jucătorii Universității să se adapteze la niște condiții precare performanței, fiind nevoiți să practice pescuitul nu ca activitate de relaxare, ci ca mod de procurare a hranei sau ca tentativă de a face comerț pentru a-și suplimenta veniturile. În aceste circumstanțe, consecințele nu au întârziat să apară și optimismul tineresc al „Șepcilor roșii” nu a fost de ajuns pentru a evita retrogradarea încă din primul sezon disputat departe de casă, 1940-1941, când ”U” a ocupat poziția a 11-a din totalul de 13 echipe, după ce nu s-a mai prezentat la ultimele meciuri, pierdute așadar la „masa verde”.

Un an mai târziu, conduși de pe bancă de directorul sportiv dr. Onoriu Chețeanu, „studenții” ajungeau în a doua finală de Cupă, de asemenea pierdută, 1-7 cu Rapid București, dar demonstrau o dată în plus că pe teren dragostea pentru ”U” și pentru țară acoperă orice problemă financiară și alungă chiar și gândul zilei de mâine al existenței sportive. Așa cum îi stă în putere în fiecare pagină de istorie, Universitatea a depășit și această perioadă dificilă și s-a reîntors acasă, la Cluj-Napoca, în anul 1945, bucurându-se mai mult ca niciodată de un sentiment de apartenență la o comunitate greu încercată în anii războiului.

La nici cinci ani de la revenirea acasă, ghidată de același spirit tineresc, ”U” a jucat și a treia sa finală de Cupă, dar pentru cea mai iubită echipă din Transilvania, ”3” nu a fost cu noroc, „Șepcile roșii” fiind învinse în ultimul act de o altă echipă din București, CSCA. Sub numele de Știința Cluj, purtat cu începere în anul 1950, echipa noastră a reușit două clasări pe locul al patrulea al Diviziei A, în stagiunile 1960-1961, 1962-1963, care anunțau într-o oarecare măsură performanța remarcabilă din `65. În acel an, unul de grație pentru „studenți”, echipa de tineret a reușit să câștige titlul național, iar formația de seniori și-a trecut în palmares singurul trofeu de până acum. La a patra finală de Cupă jucată, ”U” a reușit să se impună pe un stadion Republicii arhiplin în compania celor de la Dinamo Pitești, grație golurilor lui Remus Cîmpeanu și Zoltan Ivansuc și să spargă „blestemul” ultimelor acte pierdute, condusă din teren de cei doi marcatori ai finalei, dar și de golgheterul României din acel sezon, Mihai Adam. În urma aceste finale câștigate, Universitatea a obținut biletele către Cupa Cupelor, de unde a fost eliminată de galonatul club spaniol, Atletico Madrid, după ce o eliminase pe formația austriacă, Wienner Neustadter, bifând prima participare într-o competiție europeană. A doua a venit șapte ani mai târziu, când, în urma unui sezon aproape perfect, care a adus cea mai bună clasare din istoria Universității în formatul divizionar, pe locul al treilea, echipa noastră a evoluat în Cupa UEFA, de unde a fost eliminată dramatic de Levski Sofia, deși câștigase cu 4-1 prima manșă de la Cluj-Napoca.

Nici trofeul, nici parcursurile europene, nu au schimbat nimic: și cu, și fără ele, ”U” a rămas și în anii dificili ce s-au mai ivit în istoria sa, echipa unor elanuri nestăvilite, cu idealul rostit de unul dintre „părinții” săi, dr. Iuliu Hațieganu: „Scopul nostru nu este acela de a crea campioni, ci oameni sănătoși. Nu record, ci armonie, nu ura, ci camaraderie; nu victorie personală, ci victoria națiunii; nu speculă, ci jertfă".

Universitatea nu s-a obișnuit doar cu perioadele bune, a retrogradat în multiple rânduri: 1976, 1982, 1991, dar întotdeauna a găsit resursele necesare pentru a se ridica, lăsând impresia că de fiecare dată când e la un pas de prăbușire, ceva se întâmplă și renșaste, ca și cum pasărea Phoenix ar fi avut sufletul Transilvănean, clujean, „studențesc”. Mai mult, la intrarea în acest secol, ”U” a retrogradat pentru prima dată în al treilea eșalon, numit la acea vreme Divizia C, dar speranța nu s-a oprit nici aici. După opt ani petrecuți în ligile inferioare, în 2007, echipa noastră a revenit în Liga 1, însă doar pentru un sezon, urmând să obțină din nou promovarea în vara lui 2010.

La capătul a cinci ani consecutivi de primă divizie în care ”U” a fost o constantă a zonei de mijloc a clasamentului, anul 2015 s-a soldat cu sentimente contradictorii. Pe de-o parte, echipa avea să se întoarcă din nou în purgatoriul ligii secunde, dar pe de alta, avea șansa unei noi finale de Cupă, a cincea, disputată la București împotriva celor de la FCSB. Nu a adus după sine un trofeu, ci altceva, mult mai valoros: imaginea miilor de oameni care au parcursul drumul către București cu steaguri și fulare și cu o uitare, cea a retrogradării. Ziua aceea nu era despre viitor, aparent incert, era despre trecut purtat cu mândrie în prezent, despre o peluză dominantă pe cel mai mare stadion al țării și despre niște învinși mai învingători ca niciodată. Și datorită lor, în 2016, Universitatea a avut din nou puterea de a o lua de la capăt, de această dată chiar din liga a 4-a, cu încredere, credință și respect pentru vocala-simbol. Și-a acceptat testul timpului în ligile inferioare și l-a trecut ca un premiant veritabil. Nu pentru că totul a fost fără greșeală, ci pentru că s-a încăpățânat să nu renunțe, iar atunci când toată lumea credea cel mai puțin, a re”U”șit. Și visul nu s-a oprit aici, deși părea că da, în acea seara târzie de mai 2023, de la Sibiu. Totul până la adevărul absolut al unui banner din tribune: „Am câștigat toate finalele care au contat/Pentru că ”U” mereu a existat”. Și a continuat să existe, să își celebreze cu regularitate existența și să trăiască momentele magice ale sezonului 2024-2025, care a adus în premieră calificarea în play-off și, ulterior, cea într-o cupă europeană, după mai bine de jumătate de secol.

Pentru două zile, Erevan a fost colorat în alb și negru. Pentru o eternitate, viața în alb și negru e plină de culoare!