O viaţă între ALB şi NEGRU. Remus Câmpeanu, lecţie pentru viitoarele generaţii de "studenţi"

Universitatea Cluj este mai mult decât un club de fotbal. O demonstrează suporterii, cei mai frumoşi din România, o demonstrează şi istoria, cea mai zbuciumată din fotbalul românesc, o demonstrează şi cei care şi-au trăit viaţa în spiritul "studenţesc". Printre ei, o legendă vie: Remus Câmpeanu.

Remus Câmpeanu (77 ani), fostul mare jucător al clubului Universitatea Cluj, a vorbit despre situația prin care trece echipa în tricoul căreia a evoluat mai bine de 15 ani. El a rememorat, pentru ZIUA de CLUJ, momentele de glorie din tinerețea sa, finala Cupei României din 1965, partidele cu Atletico Madrid din Cupa Cupelor, dar și experiențele cu doi tehnicieni care au marcat istoria fotbalului românesc: Constantin Teașcă și Ștefan Covaci. Vă prezentăm astăzi o primă parte a materialului.

Înainte de a începe să răscolească amintirile în alb-negru, Remus Câmpeanu a ţinut să ne predea o lecţie despre istoria și tradiția clubului înființat în 1919, o istorie pe care tinerele generaţii de „studenţi" nu trebuie să o uite niciodată.

„Eu sunt deja de jumătate de secol la Universitatea Cluj, am evoluat acolo toată cariera, de la 20 și până la 38 ani. Această echipă a avut o istorie destul de curioasă și frumoasă, începând cu anul înființării, apoi refugiul la Sibiu (în urma pierderii Ardealului prin Dictatul de la Viena în 1940 - n. red.), dar și revenirea în Transilvania și reunirea acesteia cu „patria mamă". A trecut prin multe. O parte din istoria ei am trăit-o și eu", spune cel care a purtat timp de 10 ani pe braţul drept banderola de căpitan al „studenţilor".

„Sunt născut în Cluj și, de când eram copil, veneam acolo, în tribună, cu frații mei mai mari. Eu eram cel mai mic și mergeam cu ei la stadion. Erau „uiști" adevărați. Și așa am rămas alături de Universitatea, și la bine, și la greu, dacă stai să te gândești la momentele prin care a trecut echipa studențească după război. Dar a fost frumos, așa cum a fost, și cred că va fi la fel în continuare, fiindcă există un nucleu care s-a format acum și care nu lasă clubul să se scufunde", ne-a declarat Câmpeanu.

Fostul jucător emblematic al Universităţii Cluj îşi păstrează optimismul şi este convins că povestea lui „U" merge mai departe. „Chiar conducerile învățământului superior s-au aliniat și urmează acum o organizare, în așa fel încât să vadă fiecare în ce măsură poate să-și aducă contribuția la refacerea administrativ-economică și apoi sportivă a echipei care a fost cândva", a afirmat acesta.

„N-am întâlnit oraș din România în care să nu se adune susținători de-ai Universității"

Remus Câmpeanu a rememorat atmosfera creată de galeria "Şepcilor roșii" în perioada când jongla cu balonul rotund. „Universitatea Cluj a avut cea mai frumoasă perioadă atunci când era plină de studenți. Era foarte iubită de tineri, tribunele erau mereu pline. Eu am 15 ani de evoluții cu echipa ca jucător și, în tot acest timp, n-am întâlnit oraș din România în care să nu se adune susținători de-ai Universității.

Unii studiaseră la Cluj, și la încheierea anilor de facultate, au fost repartizați în diverse locuri și își aminteau de noi. Dar existau și cazuri de oameni care nu își făcuseră studiile aici, dar, când jucam în deplasări, ei retrăiau această perioadă când ne vedeau, fiindcă studenții au ceva în comun, ceva special.

Noi îi zicem o boemie studențească. Te distrezi în perioada respectivă, în măsura posibilităților și a mediului pe care ți-l creează, un alt mediu decât cel obișnuit, și este ceva cu totul aparte. Eu așa am trăit și așa consider", spune Câmpeanu despre spiritul studenţesc al lui „U".

„Echipa nu a avut cine știe ce rezultate, dar s-a ambiționat când evolua în compania formațiilor puternice și întotdeauna a avut mândria că reprezintă Clujul, studenția și tineretul clujean. Foarte mulți nu erau studenți, dar se lipeau alături de ei și erau mândri că au un climat pozitiv pe această linie fotbalistică. Colegii de la alte echipe ne invidiau pentru că noi aveam o galerie care îi aplauda și pe ei atunci când existau faze frumoase", îşi aduce aminte Câmpeanu.

„Am fost campioni în ceea ce priveşte tribunele"

Fostul fundaș stânga al Universității a descris bucuria trăită după finala Cupei României din 1965, câștigată în fața celor de la FC Argeș, la care juca și "Prințul din Trivale", regretatul Dobrin.

„Ne putem mândri că, dacă n-am fost campioni, totuși avem și noi o cupă. Am fost campioni în ceea ce privește fair play-ul și în ceea ce privește tribunele, unde se strângeau foarte mulți tineri. Acum sunt mai puțini, au alte preocupări, s-au schimbat opțiunile atât pentru distracții, cât şi asupra altor aspecte, dar cred că am putea face totuși, ceva, ca să revină", este convins Câmpeanu.

"Sportul este molipsitor și fiecare om, indiferent unde e, a avut o tinerețe unde nu se întâmpla să nu fi existat și o minge în care dădea cu piciorul. Fotbalul este un fenomen atrăgător pentru copii și nu numai, dar de acolo începe, iar asta nu se uită.

Uitați-vă la meciuri, sunt oameni în vârstă care se uită la meci și, când apare o fază, își mișcă piciorul, fac gesturi de fotbalist. Deci, sunt jucători și ei, la rândul lor, chiar dacă sunt în tribună. Sunt anumite semnale că trăiesc evenimentul ca și cum ei s-ar afla pe gazon. Sunt lucruri care mențin spiritul de atracție al fotbalului", explică el.

„Căpitanului" îi face plăcere să fie întrebat de finala Cupei din 1965. „Am jucat cu FC Argeș, am și marcat, a fost frumos. Ne-am trezit acolo, făcând tot ce era mai boem. Eram o echipă săracă, dar respectată mai mult decât ne așteptam fiindcă antrenorii noștri ne spuneau mereu că trebuie să ne comportăm într-un anumit fel, atâta vreme cât reprezentăm Clujul.

După aceea, e treaba noastră. Era o organizare nescrisă, dar care se transmitea din generație în generație. Aveam o comportare și o ținută aparte față de alte echipe. La noi în vestiar nu se înjura, era interzis, chiar dacă nu scria asta pe ușă", este lecţia pe care Remus Câmpeanu o transmite generaţiilor viitoare de „uişti".

Cum l-a „luat în grijă" pe Dobrin

Apărător fiind, avea sarcina de a contracara o mulțime de atacanți renumiți ai acelor vremuri. „Gâscanul" rămâne, însă, unul dintre fotbaliștii care l-au impresionat cel mai mult.

„Dobrin mi-a fost adversar de mai multe ori. Eu eram fundaș, dar de multe ori eram scos din lina de fund și pus la marcaj în fața unei oponent valoros precum a fost Gicu. Aveam anumite calități în acest fel, mai bune decât ale altora din echipă, și atunci ieșeam din defensivă și deveneam mijlocaș, unde aveam în grijă câte un jucător de talia sa.

Când jucam cu Piteștiul, în majoritatea cazurilor eram mijlcocaș, pentru a-l bloca pe Dobrin. Era foarte greu și nici nu reușeam de fiecare dată. Am jucat 15 ani în Divizia A și s-au schimbat o mulțime de generații, au apărut jucători talentați, alții au dispărut. Dar Dobrin a fost unic. Îmi era groază de meciurile cu el. Tare mă bucuram când jucam fundaș și nu eram mijlocaș. Așa, scăpam de dificila misiune în care trebuia să-l opresc", ne povesteşte fostul mare apărător al lui „U".

„Toate echipele care jucau cu Piteștiul aveau ca sarcină specială blocarea sa. Antrenorii născoceau fel și fel de tactici. Făcea niște fente de corp deosebite, iar lumea îl aplauda, inclusiv aici, la Cluj. Eu eram coautorul reușitelor sale, fiindcă pe mine mă fenta, mă păcălea frumos.

Juca într-un anumit fel încât trebuia să-l respecți. Nu exista să intri urât în el, îl stimam și noi într-o oarecare măsură. Erau regulile nescrise ale fotbalului. Nu prea se accidenta și pe la el treceau toate mingile. Un om modest. Nu era cel îmbufnat, că el e Dobrin și așa mai departe. Te mai ridiculiza uneori pe teren, verbal", îşi aduce aminte fosta glorie a Universității Cluj.

Remus Câmpeanu, o viaţă alături de "U"

S-a născut pe 8 septembrie 1938, la Cluj-Napoca, şi, la doar 11 ani, debuta la Dermata Cluj. După ce a făcut pasul spre Universitatea, Remus Câmpeaju a rămas fidel acestui club întreaga carieră. Se află în topul jucătorilor români cu cele mai multe sezoane jucate pentru o singură echipă: 15 ani în alb şi negru. „Nea Remus", cum îi spun apropiaţii, dar şi toţi cei care îl iubesc, a adunat 329 de meciuri şi 15 goluri marcate în prima ligă.

A agăţat ghetele în cui în 1976, devenind un an mai târziu preşedinte al „studenţilor", poziţie pe care a ocupat-o până în martie 1989, fiind, şi din acest punct de vedere, unul dintre cei mai longevivi conducători din fotbalul românesc. A rămas şi după revoluţie aproape de „U", revenind chiar şi la conducerea „Şepcilor roşii", ca preşedinte al consiliului de administraţie şi, mai apoi, ca preşedinte de onoare al clubului căruia i-a dedicat întreaga viaţă.