“U” nu este un club sportiv, e o idee de a exista pe acest pământ transilvănean”

În acest sfârşit de săptămână, clubul Universitatea sărbătoreşte împlinirea a 90 de ani de la înfiinţare. Manifestările încep la Casa de Cultură a Studenţilor şi continuă pe platoul Sălii Sporturilor.

 Clujul sărbătoreşte azi 90 de ani de existenţă pentru clubul fanion al Ardealului. Cel care a realizat prima monografie completă a unui club din România, istoricul Gheorghe Bodea, a dezvăluit, pentru ZIUA de CLUJ, de ce “U” are suflet, dar şi câteva din momentele care au definit istoria “studenţilor”.

 

Cât de dificil a fost să terminaţi acest al doilea volum al cărţii Agora “U”?

Această carte nu se putea scrie fără suporteri. De la bun început, ei au venit, au dus cartea în tipografie, ei au cărat cartea, au dat banii aceia de care aveam nevoie. Ei sunt, într-adevăr, “U”-işti. Şi până sunt ei, “U” nu moare. Suporterii sunt adevăraţi “U”-işti, care merită toată consideraţia. Fără ei nu puteam să scot această carte. Problema e că nu mă pot deplasa. Când am scris primul volum, am avut la dispoziţie zeci de ani şi atunci am promis că voi scrie volumul doi. Nu credeam că am să mă pot ţine de cuvânt.

 

Uite că mi-a ajutat Bunul Dumnezeu şi mi-am revenit cât de cât şi am reuşit să scriu în câteva luni volumul II, bineînţeles având tot materialul strâns. A fost un volum de 1.300 şi de pagini. A venit faza a doua, când trebuia să mai tai din pagini. Practic, tăiam din sufletul meu fiecare pagină.  Acest ciclu de două volume eu îl pregătesc de 64 de ani, de la primul meci. Fiecare pagină are istoria ei. Şi mi-a trebuit să tai. Aveam un motive de derută. Nu ştiam ce să fac. Am avut un mare noroc cu suporterii care au venit într-o seară, vreo şapte sau opt. Au venit cu fişete de zece lei, de 50 de lei, de 100 de lei şi mi i-au dat. Atunci m-am apucat şi am tăiat până când am ajuns la actuala formă. Ambele volume au în jur de 2.000 de pagini. Aşa cum am scris în volumul doi, ultimele rânduri, cred că am terminat cu această epopee a lui “U”, a ideii de “U”.

 

Şi totuşi, echipa de fotbal nu va participa, are meci la Mioveni.

în momentul în care unicul club sportiv din România ciuntită după Dictatul de la Viena s-a dus la Sibiu, în bejenie, şi a reprezentat România Mare ca mişcare sportivă, iar acest patron, care habar n-are ce înseamnă simbolul “U”, îşi duce echipa la Mioveni în ziua în care e marea sărbătoare, înseamnă că ei, cei care sunt acum la această echipă, nu mai au nimic de-a face cu ideea de “U”.

 

 Nu vorbim despre o echipă, ci despre un fenomen nemaiîntâlnit în istoria sportivă a omenirii: o echipă de fotbal care s-a strâns, venind de pe front, cu jucători trimişi pe drumuri în urma bejeniei şi care au jucat fotbal pentru a reprezenta Ardealul în România ciuntită. Ei au rezistat şi s-au întors acasă. Cei de acum pot să fie o foarte bună echipă, vor fi ca CFR-ul, cu neozeelandezi şi cu nu ştiu ce, sunt de acord, o să fie foarte frumos, o să mă uit la televizor, dar ei nu mai reprezintă ideea de “U”.

 

Cine reprezintă ideea de “U”?

Ideea de “U” o reprezintă nea Costică din Urişor, despre care voi scrie o carte. El este chintesenţa ideii de “U”. Un om care la 14 ani trece graniţa vremelnică prin vama Cucului, ca să meargă la Sibiu să vadă pe “U” jucând. Se întoarce la Urişor, dar merge înapoi, la următorul meci. Şi de atunci, de 65 de ani, merge pe jos la fiecare meci. Şi nu este un intelectual, nu este un aşa-zis domn, un profesor sau inginer, este un ţăran, ceea ce înseamnă că ideea de “U” nu este o idee de club sportiv, e o idee de a exista pe acest pământ transilvănean. Eu asta am încercat să dovedesc în aceste două volume de Agora “U”.

 

De ce era atât de iubit acest club?

Acest club nu şi-a propus niciodată să facă campioni. Nu şi-a propus niciodată să câştige un campionat. Important era ca să se ştie că există. Noi trebuie să existăm aici, în această parte de ţară. Indiferent ce se întâmplă. Poate să aducă şi campioana Braziliei şi să o fixeze la Cluj. N-are nicio importanţă. Se duc oamenii să vadă fotbal, e deosebit, e fantastic. Dar trebuie să se ştie că există un “U”.

 

Pentru că “U” înseamnă “Universitas”. întâmplător, s-a câştigat Cupa. Şi atunci pentru că au fost câţiva jucători de talie mondială, cum au fost Ivansuc sau Marcu, care erau curtaţi de Real Madrid şi de alte echipe mari ale Europei. Poate a fost un trofeu câştigat pentru a-l răsplăti pe bătrânul Sepci (antrenorul Andrei Sepci – n.red.), care a jucat două finale de cupe şi le-a pierdut în faţa Ripensiei Timişoara, marea echipă interbelică. Purtând pe suflet această durere o viaţă întreagă, atunci când a câştigat cupa, a îmbrăţişat-o cu mai multă ardoare decât oricine.

 

Puţină lume ştia de ce o strângea el în braţe atât de fericit. A fost împlinirea unui vis al omului care şi-a dedicat viaţa. Au adus fel de fel de antrenori, unul mai titrat decât celălalt. Când nu mergea echipa, “Bandi”-bacsi o salva. Aşa cum a fost săracul Dan Anca. Nu erau cei mai grozavi antrenori. Atunci vă întreb, de ce tocmai ei? Uite-l acum pe “Papi” (actualul secund, Marius Popescu – n.red.), el este pe aceeaşi linie cu ei. Pentru că ei au în suflet ideea de “U”. Ei nu lucrează cu ştiinţa, ci cu sufletul.

 

 în metafizică este o teorie care se adevereşte în acest caz. Aşa cum am scris în finalul volumului II: DIXI ET SALVAVI ANIMAM MEAM (am spus şi mi-am salvat sufletul - n.red.). Cu durere vă spun, în acest moment, jucătorii care sunt în teren, în afară de câţiva, Szilagyi Zsolt, care e “U”-ist, poate ultimul, Unguruşan, Dolha, Ţene, Fărcaş, mai e şi Adrian Ionescu, care a venit şi a dat bani pentru carte, probabil “pişcat” de această idee, niciunul nu se mai confundă cu simbolul.

 

Ar trebui să fie o lectură obligatorie pentru actuala echipă?

Absolut. Să ştiţi că atunci când antrenor era Teaşcă, eu eram invitat şi discutam cu jucătorii aproape săptămânal. Mă rog, ce jucători: Ivansuc, Remus Câmpeanu, Marcu. Cu ei discutam istoria fotbalului mondial. Teaşcă avea idei extraordinare. Ca individ era imposibil, dar în rest n-am întâlnit antrenor mai titrat decât Teaşcă. Bine, Kovacs (Ştefan Kovacs – n.red.) era de talie mondială. Dar Teaşcă era fantastic. Spre exemplu, el, în anii ‘60, a adus psiholog la echipă.

 

Dumneavoastră cum v-aţi îndrăgostit de Universitatea?

Aveam şapte ani. Părinţii mei au rămas aici în timpul ocupaţiei maghiare. Unchii mei, bunicii mei s-au refugiat. Unchii mei aveau 17-18 ani. Mai treceau peste graniţă, mai veneau acasă, eram în legătură cu acest fenomen al refugiului. La noi în casă veneau rude, prietenii lui tata şi stăteam în grădină. Stăteau acolo, mâncau, beau şi cântau “De ce v-aţi dus de lângă noi, de ce v-aţi dus de acasă?”. Erau versurile lui Goga transpuse.

 

Unde locuiaţi?

La acea vreme stăteam la Dermata (actuala Clujana – n.red.). Acolo era un mare complex sportiv şi puteam juca orice sport doream. Din acel cartier cred că au ieşit vreo 35 de fotbalişti de Divizia A şi de nivel internaţional. De acolo, unde se juca pe teren de zgură, fără pregătire. Poate era vorba de talent. Fratele meu cu prietenii lui m-au adus la un meci, aici. Nu fusesem până atunci în parc. Ca şi copil, mi se părea că am venit mult. Eram desculţ, n-aveam pantofi.

 

Era după război. Am venit la meciul lui “U” cu Vasas. Atunci s-a întors “U” din bejenie. N-a fost un meci de fotbal, a fost unul politic. A fost meciul de “care pe care”: cine câştigă rămâne, cine pierde pleacă! Vasas era fosta echipă KAC (Koloszvari Atlétikai Club). O echipă veche, de la 1887. Prima echipă de fotbal din Cluj, o echipă a intelectualităţii clujene, formată din profesori universitari, medici, bancheri, comercianţi. Clujul avea multe echipe, de altfel. Evreii, măcelarii, comercianţii, toţi aveau echipă. Erau multe la nivel de regiune.

 

Acest KAC a fost ridicat la rang de echipă naţională în campionatul Ungariei. Era o echipă extraordinar de puternică. Lorancz era fundaşul echipei naţionale a Ungariei, vicecampioană mondială, şi alţii ca el jucau aici, la Vasas. Era campioana Ungariei. în octombrie ’44, când s-a eliberat Clujul, aici s-a instaurat de la început Partidul Comunist. Nu cel românesc, ci Partidul Comunist Maghiar. Atunci, echipa KAC a fost transformată într-o echipă muncitorească, în patrimoniul sindicatelor comuniste. I-au spus Vasas, adică “Fierarul”.

 

Interesul era să se înstăpânească această echipă pentru că fotbalul era un mijloc de propagandă extraordinară. Ca să  înrădăcineze, având în vedere că românii nu se întorseseră din bejenie, s-a pus problema: se întoarce “U”, ea trebuie să-şi câştige dreptul de a fi stăpân în ograda proprie. Din 1919, “U” e sportul românesc în Transilvania. Ograda era ocupată, deci trebuia să vii tu să scoţi intrusul din curtea ta şi să-ţi ocupi locul. Ceva asemănător s-a întâmplat şi după ’89.

 

Şi cum a decurs prima partidă la care aţi participat, “U”-Vasas?

Era august 1945. Am surprins războiul tribunelor. De fapt, al tribunei, pentru că era doar una, de lemn, unde stăteau domni cu pălărie, cămaşă albă, cravată sau papion, deja războiul se terminase, apăruseră comercianţi. Nu era nici graniţa cu Ungaria, puteai să mergi până unde vroiai. Chiar şi la “U” erau antrenori din Ungaria, pe care i-a dat afară Iuliu Haţieganu fiindcă au furat banii clubului. Dincolo de tribuna de lemn, vizavi, era o gâlmă de pământ până la poarta care merge spre hotelul Sport.

 

Eu acolo stăteam, iar când era o fază mai fierbinte, lumea se vânzolea şi picam cu toţii până-n gard. Cei de acolo erau mai buşiţi. în partea dinspre “Sport” erau vreo 1.500 de mănăştureni şi ţărani care se întorseseră din bejenie umiliţi şi speriaţi. îi vedeam pe ceilalţi plini de sine şi pe ăştialalţi umili. Era o scenă ca-n filme. Am aflat mai târziu de la doctorul Mircea Luca un aspect interesant. Când s-a întors de la Sibiu, gardierobierul Şandor-bacsi l-a întâmpinat pe Mircea, care deja terminase facultatea, şi l-a dus în depozite. într-un colţ, sub un strat de paie, era echipamentul lui “U” 1940. I-a spus: “Mircea, le-am păstrat pentru că ştiam că veţi veni”. E uluitor. Omul acesta şi cu Nea Costică sunt cariatidele istoriei lui “U”.

 

Şi au jucat cu acel echipament?

Cu acest echipament curat, spălat, dar puţin jerpelit, s-a prezentat “U” în acel meci. Era o diferenţă uriaşă faţă de cei de la Vasas, care erau puşi la punct, parcă-i şi văd acum cât de mândri erau. Au ieşit stăpâni pe ei. Cu un sistem vienez, în “W”, adică un portar, trei fundaşi, doi mijlocaşi şi cinci înaintaşi. Aveau un joc foarte frumos.

 

îmi plăcea cum curgea mingea. “U”-iştii tot timpul căutau să stea cât mai bine în apărare. Ei nu mai jucaseră de doi ani împreună. Aveau doar gândul frumos de a învinge, dar fără posibilităţi deosebite. Dar, în minutul 20 şi ceva, s-a întâmplat şocul. Cert e că doctorul Joja, fundaşul central al echipei, a trimis o pasă lungă, mult peste apărarea adversă. Am avut marea şansă să-l cunosc pe fundaşul dreapta al lui Vasas din acel meci, Vass Bela, care a jucat şi în naţionala Ungariei, şi a României. Locuia aici, în spatele blocului.

 

Mi-a povestit: “Am văzut mingea că trece mult peste capul meu. Nici un fundaş din lume nu s-ar fi întors după ea. Şi în miimea aceea de secundă a trecut pe lângă mine acceleratul”. Era Coracu, cel care fugea în 10,8 secunde suta de metri. La suta de metri îl bătea pe Ion Moina, dacă-şi punea mintea la contribuţie. Ei, Coracu a ajuns mingea aproape de tuşă şi a trimis pentru Toni Dascălu, un bărbat la 1,90 de metri, care a înscris cu capul. Toni Dascălu juca fotbal din pur talent. Dădea năprasnic cu stângul şi lovea excelent cu capul. Plus că ştia să-şi respecte adversarul.

 

Nu faulta, adică?

Pe vremea aceea n-am văzut în 80 de meciuri atâtea faulturi câte văd acum într-un meci. Doar întâmplător se faulta. Nici nu aveai voie să schimbi jucătorii. Pica unul în luptă, îl scoteai  cu targa şi continua meciul. Era 1-0, dar ungurii jucau degajaţi. încă o fază. Fault în careu şi 11 metri. Straja, fundaşul, face 2-0. Deja, la tribună începuse să se mişte ceva. Dincoace, pe gâlma de pământ, lumea nu se manifesta. După pauză, la vreo 10 minute, Nicu Roman. El venise de la Sibiu la 17 ani, cu ceva timp în urmă, deci.

 

A venit cu un camion militar care transporta echipament medical. S-a urcat în camion cu trei cărţi împachetate într-un ziar. A ajuns la Cluj. Ploua tare, îi uda cărţile. L-a întrebat pe un trecător despre Parcul Mihai, parcul central. La cabană l-a întâmpinat doctorul Iubu. L-a îmbrăcat cu un costum de haine cu care Nicu Roman a terminat două facultăţi şi a ajuns până în naţionala României. Când a venit la Cluj, după două luni de antrenament, a jucat deja în primul meci. Ei, Nicu Roman a înscris al treilea gol. în clipa aceea, tribuna a început să zumzăie, să fluiere, alţii s-au ridicat şi au plecat.

 

 Dincoace, în tribuna de pământ, lumea s-a ridicat în picioare şi atunci am auzit pentru prima oară cântându-se imnul lui “U”, cel din 1943. A venit şi golul patru, deja tribuna se golise, iar aceşti spectatori triumfau. La un moment dat i-am văzut, mai ales pe mănăştureni, oameni foarte credincioşi – doar în ‘89 am mai văzut o astfel de scenă – cum au căzut în genunchi şi se rugau. Acea rugăciune nu era pentru echipă sau pentru meci, era pentru faptul că s-au întors şi-şi regăsiseră locurile, acolo de unde fuseseră alungaţi.

 

Ce s-a întâmplat cu acea echipă a lui Vasas?

După câteva săptămâni a venit baronul Neumann de la Arad, a cumpărat nouă jucători de la Vasas, i-a dus la ITA şi echipa a câştigat cinci ani la rând campionatul României, la zeci de goluri diferenţă. Această echipă a fost bătută de “U”-iştii care au luptat nu cu ştiinţa, ci cu sufletul. Aşa ceva vezi doar într-un film. Din clipa aceea am devenit “U”-ist. Veneam la meci, crescusem între timp, normal, îi aşteptam pe jucători, apoi îi conduceam până la Ursus, unde ei mergeau să bea o bere. Ei stăteau în fundul curţii, iar noi, copiii, stăteam în faţă. Tot timpul îi aşteptam să iasă.

 

Ce  ar fi pentru dumneavoastră spiritul Universităţii?

Spiritul lui “U” e ceea ce v-am povestit. Acest spirit nu ştiu dacă mai există. Oamenii aceştia pe care i-am cunoscut personal, începând de la doctorul Luca, dr. Rădulesc-Jumate, dr. Joja, mi-au fost prieteni. Cu Zoli Ivansuc stăteam la poveşti la hotel Continental. Spunea lumea despre Zoli că bea, e o prostie. Era un om foarte inteligent şi foarte liniştit, dar ştia că nu are cultura generală necesară pentru un medic. Venea la Continental, unde făceam noi ziarul Tribuna, să ne audă povestind.

 

EPILOG

 

în timp ce-şi aminteşte de Zoli Ivansuc, Gheorghe Bodea răspunde la telefon. E Nea Costică. A ajuns la Piteşti, pentru meciul de astăzi cu Dacia Mioveni. Istoricul îl anunţă că vrea să scrie o carte despre el şi că peste trei luni, când se va întoarce din Bruxelles, o să-l caute la Urişor. Volumul II din Agora “U” va fi pus în vânzare în această dimineaţă, la ora 11, la Casa de Cultură a Studenţilor, cu ocazia manifestărilor prilejuite de aniversarea celor 90 de ani. Preţul unei cărţi este de 60 de lei.

 

De asemenea, pe platoul din faţa Sălii Sporturilor va fi amenajat un cort  pentru vânzarea celor două volume. Istoricul Gheorghe I. Bodea va ţine un discurs de la ora 17, în cadrul “U” Fest, ce se va desfăşura pe această locaţie.