Ce înseamnă acasă? Poate fi o fotografie de unde îţi zâmbeşte un chip drag, fereastra prin care se strecoară prima rază de soare sau aroma cozonacilor rumeniţi într-o zi de sărbătoare. Bucuria întâlnirii cu prietenii, visele cernute seara pe noptieră. Doar atât? Acasă e locul unde inima îţi bate mai tare. N-ai cum să te înşeli. Esenţialul nu poate fi zărit decât cu ajutorul sufletului. Fanii "Şepcilor roşii" au ştiut că ziua în care "U" va juca din nou la Cluj nu e departe. Acum au mai rămas doar cîteva ore. Şi inimile bat tot mai tare.
Se întoarce Universitatea din bejenia modernă, chiriaşă la Alba Iulia, Bistriţa şi Mediaş. O aşteaptă un stadion nou şi o mulţime de suporteri. Unul dintre ei a prins şi repatrierea echipei după exilul de la Sibiu. Azi e unul dintre cei mai avizaţi chezaşi ai întâmplărilor cu iz de legendă. Gheorghe Bodea priveşte înapoi cu ochii copilului fascinat de spectacolul efervescent al fotbalului: "În 1945, cînd eram elev în clasa a II-a, am fost la primul meci din viaţa mea, juca Vasas cu «U». Eu nu ştiam ce înseamnă fotbalul. Pe mine m-a dus fratele meu, Vasile, mai mare cu şase ani decît mine, care juca fotbal la Dermata, Clujana de mai târziu. Am fost martorul unui eveniment istoric. Universitatea, care se întoarcea din bejenie după patru ani, şi Vasas, care domina viaţa sportivă a Transilvaniei de Nord şi jucase în campionatul Ungariei în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, erau faţă în faţă. «U» trebuia să-şi recâştige dreptul de a fi echipa Clujului".
Miza jocului
Istoricul scrie apăsat prefaţa partidei din 2 august 1945. Stiloul alunecă uşor pe hârtie şi se adapă cu nesaţ din călimara amintirilor. "Se întorcea din bejenie «U», echipa fanion a României Mari, pentru a-şi recâştiga dreptul de a pune piciorul în propria-i ogradă, în Clujul în care se născuse şi pe stadionul în care se formase şi se afirmase. În cei patru ani de ocupaţie străină, acest teren a fost ocupat KAC. În 1944, când s-a eliberat Clujul de către armatele sovietice şi româneşti, administraţia a încăput pe mâna comuniştilor maghiari, cei români fiind refugiaţi în România de după graniţa vremelnică. Şi atunci s-a făcut o diversiune. Din KAC s-a format o echipă şi i-au spus Vasas (Fierarul), pe care au pus-o sub egida sindicatelor comuniste. Aşa încât, din punct de vedere politic, această echipă era sub oblăduirea autorităţilor sovietice, care erau de ocupaţie, şi a celor locale ale partidului comunist. În acest context se întoarce «U» pentru a-şi recâştiga dreptul de a fi stăpân în casa proprie".
Papioane şi şepci roşii
Urmează o cronică sportivă memorabilă prin verb şi limpezime. Citiţi cu atenţie rândurile următoare, care ne duc cu gândul la Ioan Chirilă. "Pe teren intră Vasas, cu Petchovschi, Pişti Kovacs, Pall, Reinhardt, Vaczi, îmbrăcaţi la patru ace, ferchezuiţi, cu părul dat cu briantină, o echipă pe locul 2 în campionatul Ungariei de atunci. Lângă ei a apărut «U», cu nişte băieţi ce veneau de pe front, slabi, flămânzi, cu un echipament vechi de cinci-şase ani. La vechea tribună, cea de lemn, erau în jur de 1.500-2.000 de spectatori, numai ai Vasas-ului. Îi văd şi acum, oameni cu gulere albe, cu papion, cu pălărie neagră, cu ţigări de foi foarte mulţi dintre ei. Parcă eram pe un stadion englezesc. Iar dincoace, unde eram şi noi, vechea ridicătură de pământ, unde a fost tribuna a doua, unde erau sărmanii, mănăşturenii, în primul rând, şi studenţii, care se reîntorseseră de pe front. Ce m-a impresionat a fost şapca, de atunci e şapca roşie. Stăteau tăcuţi în faţa unei înfrângeri pe care o doreau plină cu demnitate".
"Treceai doar dacă-l împuşcai"
Aflăm de ce Sever Coracu a fost arma secretă a Universităţii, iar Dascălu şi Luca par personaje de basm. Dacă închidem ochii, putem reface golurile în gând. "A început meciul.Vasas juca după revistele de specialitate. Joc aerisit, pase, broderii foarte frumoase. Vedeam cum exultă tribuna. Numai că, la un moment dat, unul negru, mic, de la echipa «U», un mijlocaş, cum am aflat mai târziu, a aruncat o minge peste toată apărarea celor de la Vasas. Inclusiv cioara de pe plopii din jurul stadionului era convinsă că mingea va ieşi în aut. Fundaşul Bella Vass, care juca în dreapta apărării, pe care apoi l-am cunoscut personal, fost jucător în naţionalele României şi Ungariei, mi-a spus: «Domnule, era o minge care nu avea cum să nu iasă din teren. Nici nu mi-am întors privirea. Dintr-o dată pe lîngă mine a trecut locomotiva. Cînd m-am uitat, unul mai iute decât mi-am putut închipui a ajuns mingea, a centrat-o şi a venit un găligan şi a plesnit-o cu capul în poarta lui Marki: 1-0».
Încă nu s-a întîmplat nimic. Jocul continuă, pase frumoase, aerisite. O altă minge aruncată, o altă centrare, iar vine găliganul, iar dă cu capul: 2-0! Găliganul era Toni Dascălu. E pauză, lumea a început să se agite. Eu mă uitam la tribuna de lemn, am văzut că oamenii erau mai nervoşi. Sărmanii de lângă mine au început să ridice capul, de parcă ieşea soarele. După pauză, nu trec bine 10-12 minute, încă un gol: 3-0! La 3-0, cei din tribună au început să se ridice, să huiduie, să fluiere, să-şi arunce ţigările de foi şi să plece, rând pe rând. Dincoace, oamenii au început să strige: «Haide "U"». Atunci am auzit prima dată cântând studenţii «Haide "U", haide "U", haide Toni Dascălu/Pentru tine mi-am pierdut examenul!».
Norocul lui «U» a fost că Vasas nu o văzuse niciodată jucând. Când a plecat Coracu, care făcea 10, 6 pe suta de metri, cred că nici acum nu există extremă care să facă treaba asta, au fost uimiţi. Apoi au fost celelalte calităţi ale altor jucători, cum a fost Mircea Luca, de care nu treceai decât dacă îl împuşcai. Nu aveai nici o altă şansă, oricât de mare jucător erai. În ultima instanţă, îşi băga capul în bocancul atacantului.
Rugăciuni în genunchi
Pe scurt, la 4-0 sărmanii exultau şi atunci am văzut un lucru pe care nu l-am mai văzut decît în 1989, la Catedrală, când au îngenunchiat oamenii şi s-au rugat. Şi suporterii au început să se roage, să strige: «Haide "U!"» şi să-l proslăvească pe bunul Dumnezeu că «U» s-a întors şi a învins. Pentru că, se ştia, cine învinge rămâne, cine pierde pleacă. Ca dovadă, peste câteva săptămâni a venit baronul Neumann de la Arad şi a cumpărat 9 sau 10 jucători. I-a dus la ITA şi a câştigat campionate la rând cu golaveraje uluitoare".
Gheorghe Bodea a venit la stadion curios şi a plecat ca susţinător al Universităţii: "În acele momente, am devenit suporterul Universităţii, neştiind ce înseamnă fotbalul, dar fiind înnobilat de gândul că se poate câştiga în orice condiţii. Eu am fost copil de război şi am crescut cu acest gând, că trebuie să lupţi ca să câştigi în orice condiţii. Dacă nu câştigi, nu supravieţuieşti. Cu acest gând am rămas «U»-ist şi voi rămâne toată viaţa mea".
11 octombrie e o nouă bornă istorică. 11 voinici vor păşi pe gazon fără teamă. Sunt din nou acasă. Poftiţi pe stadion! Veţi intra ca suporteri şi veţi ieşi povestaşi, gata să depuneţi mărturie peste ani. Istoria se poate repeta, emoţiile sunt unice.
"Ştiam că vă veţi întoarce"
Gheorghe Bodea a fost mişcat de gestul magazionerului Komaromi Sandor, care a păstrat echipamentul echipei refugiate la Sibiu. "Mircea Luca, încă student la Medicină, s-a prezentat la club, mai precis la vestiar. Komaromi Sandor, cel care era magazioner, administrator, tapiţer, pantofar, îngrijitorul stadionului, i-a spus «Mircea, vino să-ţi dau echipamentele voastre. Le-am păstrat aici, îngropate în pământ, sub paie, lângă depozitul stadionului, pentru că ştiam că vă veţi întoarce»".
"A sfinţit stadionul"
În 1961, când stadionul "Ion Moina", construit în 1911, a fost modernizat, momentul a fost celebrat printr-un meci amical. La "U" era căpitan Traian Georgescu. Purtătorii banderolelor n-au făcut schimb de fanioane, ci de buchete de flori. Georgescu a scrutat tribuna, apoi s-a îndreptat spre un bătrân aflat în scaun cu rotile şi i-a dăruit florile. Era un fost profesor de la Medicină, nelipsit de la partidele «Şepcilor roşii», indiferent de vreme. "Am simţit că doctorul Georgescu a sfinţit atunci stadionul. Nu puteau fi chemaţi preoţii în acele vremuri", a rememorat Gheorghe Bodea.
