Şcoala de la Frankfurt arătase aceasta cu mult timp în urmă (deja la începutul anilor treizeci) şi se diferenţia astfel de criticile adresate acelui sistem de la Rosa Luxembourg şi Antonio Gramsci, trecând prin Georg Lukacs, Karl Korsch, la Karel Kosik şi grupul de la Zagreb. în Dialektik der Aufklärung (1946), Horkheimer şi Adorno au formulat o diagnoză severă, de referinţă astăzi.
Analizele care au urmat, chiar ale lui Francois Furet, nu aduceau o diagnoză fundamental nouă, ci cel mult o atitudine.
Pe acest fundal, o mişcare din istoriografia germană de la începutul anilor optzeci a devenit punctul de sprijin intelectual în Europa Răsăriteană. Ernst Nolte a susţinut în 1980 conferinţa Zwischen Geschichtslegende und Revisionismus?
Das Dritte Reich im Blickwinkel des Jahres 1980, în care admite că “nucleul profund al tabloului negativ al celui de al Treilea Reich nu are nevoie de revizie şi nu este capabil de revizie” (p. 18). Cunoscutul istoric german cerea însă “scoaterea din izolare a celui de al Treilea Reich” şi considerarea acestuia “în contextul miturilor, crizelor angoaselor, diagnozelor şi terapiilor declanşate de revoluţia industrială” şi, cu aceasta, interpretarea crimelor hitleriste faţă de evrei ca parte a crimelor epocii, ce includ crimele stalinismului şi alte crime ulterioare (p. 32-33).
Ernst Nolte a
intrat însă direct în problemă odată cu articolul Vergangenheit, die nicht vergehen will
(1986), când a susţinut direct această teză: “crima de clasă” săvârşită de
bolşevici a precedat “crima de rasă” a naziştilor. “Nu a fost
<<arhipelagul Gulag>> mai original decât
Cei care cunosc filosofia secolului al XX-lea îşi dau seama uşor că Ernst Nolte nu face decât să ilustreze printr-o investigaţie istorică (istoricul german rămâne unul dintre cei mai versaţi specialişti ai istoriei secolului) teza filosofiei lui Heidegger şi, poate, Adorno cu privire la modernitate, respectiv iluminism şi efectele lor.
Scrierile lui
Ernst Nolte nu sunt scutite, pe de altă parte, de reproşuri eminamente
profesionale. Istoricii germani de orientări diferite au formulat obiecţii
precise precum: legitimarea indirectă a unor crime (Micha Brumlik, în
“Historikerstreit”. Die Dokumentation..., Piper, München, Zürich, 1989, p.80),
“o parţializare a înţelegerii istoriei” (Jürgen Kocka, p. 138), analogia
forţată între crime de masă, precum Katyn şi
Dar a fost, trebuie spus, performanţa istoricului german Eberhard Jäckel să formuleze răspicat acest concept: “omorârea evreilor sub naţional-socialism a fost unică deoarece niciodată până atunci vreun stat nu a hotărât şi a anunţat, cu autoritatea conducătorului său răspunzător, omorârea, pe cât posibil fără resturi, a unui grup uman determinat, incluzând bătrânii, femeile, copiii şi sugarii, şi a transpus în fapt, cu toate mijloacele puterii de stat aflate la dispoziţie, această decizie” (p. 118). Iar acest concept rămâne referinţa de bază în dezbaterile istoriografice contemporane.