Sfârşitul sau începutul Justiţiei?

Scandalul arestării abuzive, aşa cum s-a dovedit în Justiţie, a lui Sorin Ovidiu Vântu ne obligă la o trecere în revistă a performanţelor şi contraperformanţelor înregistrate de Justiţie. Pentru că, până la urmă, dacă performanţele au o pondere mai mare decât contraperformanţele, putem vorbi despre o Justiţie bună. Şi invers. În ce situaţie se află România, din perspectiva modului în care Justiţia îl ajută pe cetăţean?

Este limpede că avem câteva categorii de reprezentanţi ai Justiţiei care sunt din ce în ce mai distincte. Această analiză se referă exclusiv la cauzele penale. Justiţia română, atât timp cât funcţionează după Codul penal şi după actualul Cod de procedură penală, prevede mult prea multe fapte care constituie infracţiuni. Viitorul Cod penal şi viitorul Cod de procedură penală reduc, însa nu într-o măsură suficientă, numărul acestora. Şi garantează mai mult, dar nu într-o măsură suficientă, drepturile şi libertăţile cetăţenilor. Pâna una alta, reglementările în vigoare permit prea multe interpretări. Şi prea multe abuzuri.

Ei bine, din această perspectivă, există, pe de-o parte, judecătorii, despre care în general putem spune că sunt magistraţi, şi procurorii care, atât timp cât, ierarhic şi financiar, sunt la discreţia Preşedintelui României, prim-ministrului şi ministrului Justiţiei, deci ai unor reprezentanţi ai Executivului, care mai sunt şi importanţi oameni politici, nu pot fi definiţi drept magistraţi. În cea mai bună situaţie, ei sunt, pur şi simplu, avocaţi ai statului. Care se împart în mai multe categorii. Cei mai mulţi sunt avocaţi oneşti ai statului. Nu răspund la comanda unor mafii locale sau centrale, a unor grupuri de interese nelegitime, refuză să răspundă unor comenzi pe cale ierarhică care, până la urmă, vin dinspre Executiv şi refuză să devină procurori politici, adică să facă jocurile murdare ale partidului la putere. Dar sunt şi procurori care au transformat această frumoasă meserie de apărare a legii într-o abjecţie. Aceştia şi numai aceştia fac titlul unor subiecte de presă. Ori a unor scandaluri publice. Mai există încă două categorii de judecători şi procurori. Cele două categorii se disting prin filozofii diferite, referitoare la cea mai de preţ valoare pe care democraţia o apără. Este vorba de libertate. Unii judecători şi procurori, mai puţini, indiferent de vârstă şi de experienţa lor, sunt tributari unor practici ale statului de mână forte. Sub pretextul apărării libertăţilor colective, ei minimalizează importanţa libertăţii individuale. Şi dispun mult prea uşor lipsirea de libertate a unor oameni. Argumentând prin exacerbarea termenului de “pericol social”. Aceşti procurori şi judecători sunt comozi şi, în general, mai slab pregătiţi profesional. De aceea, ei au îmbrăţişat principiul de tip totalitar “mai întâi arestezi şi apoi cercetezi şi obţii dovezi”. Cei mai mulţi judecători şi procurori încep să înţeleagă că lipsirea de libertate a unei persoane este o măsură excepţională, şi nu o regulă.

Sunt de acum mii de situaţii, în România, în care procurorii arestează, încălcând procedurile, şi judecătorii eliberează. În respect faţă de proceduri. Dintre acestea, cam 10 cazuri sunt celebre. Acest raport demonstrează că Justiţia are resurse de a se însănătoşi. Şi de a-şi afirma independenţa. Şi demnitatea.