Titlul filmului semnat Peter Weir sună pretenţios pentru o poveste menită să incite occidentalul şi să-l sensibilizeze cu privire la tragedia umană petrecută în Europa de Est la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial.
Lagărul stalinist - Gulagul - a fost, ca să intuim doar amploarea sa, mână gratuită de lucru în industria gigantului URSS şi un mod elegant de a-i scoate de pe scena ideologică pe aceia care, prin prezenţa lor fizică, puneau în pericol Revoluţia. Mai clar, o exterminare isteaţă, prin muncă forţată. Filmul lui Weir începe în timpul unui interogatoriu kafkian: nici privitorul, nici eroul nu înţeleg care este culpa săvârşită. Janusz, fost ofiţer în armata poloneză, e condamnat la 20 de ani în Siberia. Lagărul 105-105 grade latitudine e limita estică a stepei ruseşti şi un fel de cimitir al elefanţilor, un loc în care spiritele luminate ale vremii sunt duse să moară. Un gardian-şef al acestui lagăr le explică noilor veniţi paradoxul rămânerii lor în viaţă: închisoarea lor nu sunt gardurile electrice, ci natura ucigaşă, întinsă pe sute de mii de kilometri pătraţi, o barieră de netrecut pentru om. Lagărul musteşte de artişti, profesori, cercetători, funcţionari care, într-un fel sau altul, au fost condamnaţi, din motive politice. Printre ei, deţinuţii de drept comun, criminali, pe care deţinuţii politici îi numeau urki.
Povestea începe cu o mână de deţinuţi care reuşesc să fugă din închisoare: acum trebuie să traverseze şi să supravieţuiască într-o închisoare cu ziduri eterice, de vânt şi viscol, de munţi şi râpe adânci. Filmul e bazat pe o nuvelă a lui Slawomir Rawicz, The Long Walk/"Cel mai lung drum", despre nişte evadaţi care ar fi parcurs 4.000 de mile spre libertate, în India. Acesta e şi drumul eroilor din filmul lui Weir, din Siberia către lacul Baikal, apoi spre Mongolia, China unde, stupoare, febra roşie se instalase într-o altă formă! Ca să scape de comunism, iau drumul Tibetului şi Indiei. Acţiunea filmului e relativ lineară, o goană spre supravieţuire a unor oameni hăituiţi. Dialogurile sunt spartane, personajele grupului sunt un criminal (Colin Farrel), un fost ofiţer, un fost inginer (Mr. Smith - aka Ed Harris), un fost contabil (Dragoş Bucur), un fost bucătar cu aspiraţii de artist (Alexandru Potocean), un fost preot, un orb, un criminal şi fiica orfană a unor cominternişti ucişi. Filmul lui Weir vorbeşte despre o evadare tăcută. Despre continua evadare dintr-un soi de închisori concentrice.
De altfel, nu tot acesta e subiectul lui The Truman Show (1998), a cărui regie o semnează, o închisoare a societăţii - a aşteptărilor - a dramelor confecţionate spre amuzamentul comunităţii? Filmul a fost făcut în colaborare cu National Geographic Channel, aşa că, e de aşteptat, cadrele sunt spectaculoase. Duetul de români actori Bucur-Potocean e încadrat bine în grupul de vedete hollywoodiene Farrel-Harris. Rolul lui Farrel, de criminal bolşevizat care poartă pe piept chipurile tatuate ale lui Lenin şi Stalin, arată o simbioză între oamenii abrutizaţi de muncă, de un stahanovism corcit cu loialitate naţională, dar şi resemnare, animalitate şi docilitate. Personajul central, Janusz, are un nume predestinat, mitologic, un chip întors spre trecut şi altul spre viitor. Pentru el, încercarea evadării e cea mai grea pentru că se luptă cu mai multe închisori deodată.
Bianca FELSEGHI
www.biazofia.com
