Priveşte, citeşte! - “Cum a murit România. Cum am murit eu”

Volumul “Cum a murit România. Cum am murit eu”, scris de Octavian Hoandră, va fi lansat vineri, la ora 13:30, la cafeneaua Outwear, de pe strada Universităţii. Cartea va fi prezentată de Andrei Marga, Emil Hurezeanu, Mihai Tatulici, Vasile S. Dâncu, Rareş Bogdan şi Vianu Mureşan.

“Cum a murit România. Cum am murit eu”
de Octavian Hoandră
Editura Eikon

“În această cafenea s-au născut multe dintre ideile din carte. În plus, un sfert din viaţă mi l-am petrecut în cafenele”, lămureşte Octavian Hoandră alegerea spaţiului (la prima citire) atipic al lansării. Cartea include atât editoriale pe teme politice, cât şi texte de opinie ce abordează “drame umane”, publicate în ZIUA de CLUJ şi în cotidianul central ZIUA în anii 2000. Octavian Hoandră a explicat titlul aparent tenebros al cărţii: “Moartea României a avut loc în ultimii şase ani. S-au deteriorat instituţiile, viaţa privată, tinerii nu mai au încredere în nimic, sunt bulversaţi şi nu ştiu încotro să o apuce. Partea a doua a titlului, «Cum am murit eu»... de la un moment dat nu am mai vrut să scriu despre politică, era şi este prea multă ipocrizie acolo. Am început să mă concentrez asupra dramelor din sufletele oamenilor. Mă interesează cei de lângă mine”. Autorul a mărturisit că între planurile sale se numără scrierea unui roman, dar şi a unui volum despre trabucuri şi Republica Dominicană.

Citiţi mai jos un fragment din editorialul “Insuportabila uşurătate a sufletelor pustii”, publicat de Octavian Hoandră în ZIUA de CLUJ, în 23 august 2010: “Apoi, după-amiază, am descoperit un poem al lui Octavian Paler numit «Pasul absent»: «Doar un pas ne desparte. Nu ştiu dacă pasul absent/e al meu/sau al tău./Tu stai pe un mal al lui/eu pe altul/şi între noi curge noaptea./Ca să ajungem atât de aproape/ca să rămânem atât de departe/doar un pas ne desparte/şi între noi curge noaptea continuu/prin pasul absent.». (...) Nu mai putem respecta şi hrăni sentimente mari; nu mai putem asuma hotărâri care să le respecte. E mai simplu să ne întoarcem cu spatele, să râdem, să nu ne pese. «Timpul le va rezolva pe toate!», obişnuim să spunem, de parcă rezolvarea o poate aduce trecerea zilelor şi a anilor, nu noi înşine... (...) Cred că sunt demodat, dar mărturisesc că prefer să nu intru în această modernitate în care poţi să striveşti sufletul oricui, aşteptând

ca timpul să rezolve lucrurile (...) Cred că întotdeauna tu eşti cel care trebuie să faci pasul acela peste noapte despre care vorbea Paler, altfel sufletul tău va deveni şi rămâne pustiu. (...) Mă gândesc şi mă întreb dacă mai sunt între noi oameni care mai cred că iubirea este o limitare în care eurile sunt atât de apropiate, încât se contopesc într-unul singur. Mai crede cineva că marile iubiri sfârşesc în mormânt? Mai vrea să ştie cineva că «iubirea e un bun de mare preţ şi că tânjim după iubire, dar cât de mult ea ne umileşte în acelaşi timp! Ea apasă greu pe conştiinţa noastră, asemănătoare ruşinii de a fi comis crima cea mai sângeroasă». Nici nu mai poţi cere cuiva să-i pese de zilele de speranţă, de cele în care ai suferit atât pentru a exprima cel mai pur sentiment. Fiindcă sentimentul nu mai înseamnă nimic. Într-o lume în care fericirile se împart în cei care trebuie să fie fericiţi şi «ceilalţi», care au datoria să se sacrifice pentru fericirea iluzorie a primilor, cuvintele, poezia, amintirile, fotografiile nu mai înseamnă nimic, fiindcă într-o lume a uşurătăţii generale, a «insuportabilei uşurătăţi a fiinţei», orice dezastru e posibil”.