Riscurile şi avatarurile comunicării

Acum văd că nu se mai poate trăi fără expertiză în comunicare, fără aşa-zişii "comunicatori" la firmele care zic că se respectă, viaţa nu e posibilă fără cei care se pricep "profesionist" să comunice; la televizor, deasemenea, 80% din "analişti" sunt, neapărat cu expertiză în comunicare... Paradoxal, asta într-o ţară în care, dacă eşti informat şi vezi ce se întâmplă, îţi dai seama că tocmai o comunicare adevărată este lucrul care lipseste în cea mai mare măsură... Generaţiile sunt antagonizate, oamenii care nu se urăsc definitiv nu reuşesc să intre în "contact" decât extrem de la suprafaţă cu ceilalţi, guvernele nu reuşesc să se înţeleagă cu propriile popoare, şefii nu au dialog cu angajaţii, oamenii se înţeleg cu greu între ei, conflictele predomină şi chiar cuplurile se încheagă pe senzaţii de moment, pe amănunte ale trăirii, făcând astfel ca ele să dureze, într-adevăr foarte puţin. Astfel încât nici o construcţie de doamne-ajută pare să nu se poată întrema. Dacă îţi propui să afli amănunte, constaţi că vieţile celor mai mulţi, mai tineri, la "prima vista", par mici dezastre. În amănunt sunt un ghem de timp presărat cu diplome, băltind în aşteptarea trecerii (favorabile, dacă se poate!) a timpului, şi a succesului "comunicării"care să le rezolve vieţile...

Poate mă înşel, dar în vremea când nu apăruseră aceste clişee goale, stupide, exista mai multă (şi un alt fel de) comunicare. Una mai sensibilă, mai orientată, poate, mai esenţială şi mai bogată în valori. Fiindcă inainte, deşi nu existau oficial cărţi, traduceri, filme, concerte, oamenii aveau obiceiul de a găsi, te miri unde şi cu eforturi, de a citi literatură de valoare, de a vedea filme de cinematecă, teatru "greu", de a asculta muzică de calitate, de la cea simfonică, la jazz. (Nota bene: cu toată "proasta" comunicare, nu existau, însă, manele...) Exista înclinaţia de a acumula, şi, ca o urmare firească, de a-şi pune mai întâi, întrebări despre ei, despre suletele lor, ca apoi să aleagă omul sau oamenii cu care să "comunice"... Nu existau
"team-building"- uri, dar echipele, grupurile şi prieteniile erau mai trainice şi mai frumoase; nu exista "terapie de cuplu", dar un bărbat şi o femeie împreună, spuneau mai mult decât acum, despre esenţele lor luate laolaltă... Constat că s-au inventat soluţii şi pentru cazul în care Dumnezeu nu s-a gândit (era şi greu pe vremea aceea !) să dea unuia sau altuia "darul" comunicării: astfel, s-au inventat şi preluat şi la noi, pe tip american cu rapiditate, remedii de trei lei. Faci rapid un curs de "communication skills" şi ai rezolvat totul, pe dată! Dar, ca să comunici trebuie cred, mai întâi, să ai ce comunica. Ori, în lipsa culturii (lipsă care nu poate fi "acoperită" cu nici un "trainning", e greu să intereseze pe cineva, ce ai tu de comunicat şi, probabil, nici cum anume o faci. Dar, passons... Baza societăţii este familia, cuplul. Proba "maximă" a comunicării într-un cuplu am vazut-o nu demult, în cafeneaua Klausenburg, când doi tineri, -un băiat şi o fată-, (să fi avut maximum 25-28 de ani), s-au aşezat la masă, au comandat cafea, apoi şi-au scos, iphone- urile şi au început să butoneze, fiecare cu telefonul lui. Din timp în timp mai aruncau câte o privire absentă, pe fereastră, înspre stradă, ca apoi, imediat să se reîntoarcă la "comunicarea" lor. Deci? Mai mult, cred că apetenţa de a purta tricouri, haine, pălării, fulare, pe care scrie întotdeauna ceva e un semn clar a neputinţei acestora, a lipsei curajului de a (şi) spune unele lucruri. Toate astea, cred, ascund, de fapt, imense frustrări, exact din neputinţa de a exprima idei şi sentimente, stări, nelinişti. Dar şi lipsa asumării unui risc... Fotografia absenţei unei comunicări, altfel spus, după ce am strâns zeci de exemple de genul celor de mai sus, este coincidenţa cu lipsa asumării unui drum întru cultură. Căci un drum aproape de cultură este un risc, aşa cum şi în asumarea unui om sau a nui grup de oameni înseamnă expunerea la un anume gen de risc. Şi pentru că suntem la capitolul "cuplu", atunci să ne amintim un adevăr. Acela că nu există iubiri imposibile, ci doar oameni care nu sunt dispuşi să rişte. În "era comunicării", din câte vedem, avem de-a face cu multe, infinite mici singurătăţi însăilate în grupuri, şi, mai trist, luate câte două... Fiindcă sunt destui care văd ce pari a fi, însă nu înţeleg, de fapt, cum eşti tu, cu adevărat. Dar, din nefericire, oamenii pot trăi în paradigma asta. Într-o săracă neîmplinire faţă de felul cum şi-ar dori ei să simtă şi să trăiască, dar totuşi comod. Comod, drăguţ şi atât. O certitudine: lipsa culturii, comunicarea devine doar "limbaj articulat", obişnuinţă, viaţă goală. Înseamnă a trăi în locul acela în care cu toţii semănăm, în faza imediată primelor necesităţi ale vieţii. Confucius de la sute de ani distanţă, ne spune, dacă vrem să-l auzim, că "înlăuntrul nostru suntem la fel. Cultura e singura care face diferenţa între oameni."

"Great minds discuss ideas. Average minds discuss events. Small minds discuss people", zice Eleanor Roosevelt. Dar cum să discutăm idei, când trăim ocolind, uneori din comoditate, alte ori din teamă, sau chiar bun simţ, să abordăm, ca mod de viaţă şi comunicare totodată, subiecte care ne-ar scoate, cumva dintre "ceilalţi"? Cred că momentul în care ne hotărâm să ne asumăm, cu adevărat nivelul pe care îl simţim ca fiind al nostru, (şi odată cu aceasta, întregul drum care urmează acestei asumări), este, pentru fiecare dintre noi, esenţa. Pentru că acel moment nu îl găsim niciodată făcând socoteli pe hârtie, nici în urma unei judecăţi precise. Acel moment îl simţim, sau nu. Asta e, poate, cea mai mare miză a unei vieţi. Prin lipsa, sau, dimpotrivă, existenţa acelui moment în viaţa cuiva, prin asumarea sau pierderea lui se hotărăşte, în cei mai incredibili şi extraordinari parametri ai ei, însăşi viaţa noastră. "Simţuirile nu înşală. Judecata este cea care înşală". Aşa spunea Goethe şi în ce mă priveşte, merg pe mâna lui.

Dar toate aste "esenţe" nu ies, de obicei singure la vedere. În mai toate cazurile aceste momente unice coincid cu tot atât de unice "întâmplări". De obicei, ele se leagă de un altcineva, de un model, de un om sau/şi (mai rar), de un grup de oameni cu care poţi, cu adevărat să comunici într-un "plan" care are prelungire în timp, şi care poate da un "sens" vieţii tale. Dar şi aici e un risc, poate cel mai acut: "am învăţat că viaţa îţi poate fi schimbată în câteva ore, de oameni pe care nu-i cunoşti...", spune Paler. Dar : "few are those who see with their own eyes and feel with their own hearts", pare a-i răspunde Einstein din spatele formulelor sale.... Un străin, care aprinde o lumină. Un om. Un om pe care nu-l cunoşti, dar care îţi deschide o uşă. Mai bine zis, ţi-o arată, deşi ea se află chiar în faţa ta. O întâlnire. Una esenţială. Şi câte astfel de întâlniri poţi avea într-o viaţă?

"Persoanele destinate să se întâlnească se vor întâlni aparent întâmplător, exact când trebuie". - Ralph Waldo Emerson. Poate avem norocul de a întâlni unul dintre aceia care au har; harul de a schimba, în jurul lor alţi oameni. Şi din care statistic vorbind, se spune că sunt din ce în ce mai puţini. Prin ochii altcuiva, eşti cu totul altul; sau în ochii cuiva poti fi chiar tu, aşa cum din modestie nu admiţi, chiar privindu-te în oglindă că eşti, de fapt. Întotdeauna pare că există un risc în deschiderea ochilor. În scrutarea zărilor. În asumarea unui om, a unei direcţii. Iar dacă visul tău pe care nu l-ai rostit până atunci cu voce tare, este chiar acel drum, atunci constaţi că te afli la începutul lui. Un lucru fabulos, căci câţi dintre noi încep, cu adevărat drumuri? Cei mai mulţi le bat pe cele greşite ale altora, minţindu-se că e drumul lor. Se vor consola că rămân "experţi în comunicare"! Când pierdem drumul, pierdem şi omul din viaţa sufletului nostru: dar, dacă suntem "comunicatori" de excepţie, spunem că a fost o iubire imposibilă... Fiindcă ne este mai comod decât să recunoaştem că n-am avut, de fapt, curaj să riscăm. Gide spunea, cu geniul lui că: "e imposibil să descoperi noi oceane, până nu ai curajul să pierzi din ochi ţărmul." Poate că e mai bine, totuşi, să nu fim atât de buni "comunicatori", căci abia atunci mai avem o şansă să nu ni se răspundă, mai târziu, când nu mai putem schimba nimic în viaţa noastră, cu vorbelele simple şi tari ale lui Napoleon: "Degeaba alergaţi. Trebuia să fi pornit la timp!" E mai bine, cred, să ne uităm cu sinceritate în noi şi să ştim, mai întâi ce anume şi cui trebuie să comunicăm, în cazul în care avem ceva de comunicat. Fiindcă şansele, cuvintele şi timpul, odată pierdute, nu se mai întorc niciodată. Şi e esenţial să ştim că e bine să ne asumăm actele noastre, fără teamă de pericole. Căci cel mai periculos, şi mai riscant lucru e, totuşi să trăieşti. Fiindcă cine trăieşte moare.